Networking-ul se face, în 2022, la un alt nivel. Astăzi este mai important cine ești tu, ca om, decât funcția pe care o deții, iar Cristian Movilă a transformat această idee într-o comunitate care se reunește an de an pentru a schimba idei, pentru a aprecia arta și a îmbrățișa diversitatea unită de un singur element: curiozitatea.
Ideile sale se conturează sub umbrela UNFINISHED, eveniment pentru care vin în țară oameni din toate colțurile lumii.
Printre invitații edițiilor anterioare s-au numărat co-fondatorul Pixar, Alvy Ray Smith, directorul artistic pentru linia masculină Louis Vuitton, Virgil Abloh, strategul digital din timpul administraţiei Obama și Esther Perel, cel mai cunoscut psihoterapeut specialist în relaţii de cuplu.
În decursul ultimilor zece ani, Cristian Movilă a publicat fotografii în publicaţii ca The New York Times, National Geographic şi Time Magazine.
Experiența l-a dus și în zone de conflict, ca fotograf de război, dar și la masă cu nume mari ale lumii de business, precum Jeff Bezos, fondatorul Amazon. Iar astăzi a creat în jurul său o comunitate de oameni ”mină de aur” pentru companiile care aleg să-l susțină financiar și nu numai, atunci când îi aduce pe toți laolaltă în cadrul festivalului UNFINISHED.
”Pe mine nu mă intereseză să vină 20.000-30.000 de oameni care vin doar ca să participe la un eveniment sau vin doar pentru un speaker. Pe mine mă interesează să construiesc împreună cu echipa o comunitate care pur și simplu schimbă lucruri”, povestește Cristian Movilă pentru spotmedia.ro
Cum s-a născut pasiunea ta pentru fotografie?
Pasiunea mea se moștenește din partea unchiului meu din Franța care avea această pasiune. Era profesor de fizică și chimie în Paris și a venit într-un moment destul de dificil din viața familiei noastre. Sora lui, bunica mea, era pe patul de moarte și a venit în București să o viziteze și și-a uitat aparatul de fotografiat aici și am început eu să fac fotografii, din păcate la un moment trist, și anume la moartea bunicii mele.
De aici a început și pasiunea și tot, vizavi de zona asta documentară.
Tu câți ani aveai?
Aveam 13 ani.
Erai copil. Te jucai. Și ai continuat să faci fotografii?
Am continuat să fac fotografii în familie și, după aia, în liceu am început să fac într-un mod mai serios. Și, după aia, în primul an de facultate - am terminat politehnica. Asta are o altă poveste, că, atunci când eram mic visam să scrie pe cartea mea de vizită ing., pentru că pe vremuri era important ce scrie pe cartea de vizită și de mult ori vedeam pe cărți de vizită ing., de la inginer, sau dr., de la doctor. Și așa am vrut să devin inginer. Am devenit inginer cu patalama la mână, dar nu am profesat niciodată.
În primul an de facultate am început să merg din ușă în ușă, dar în principal la Mediafax și am încercat să cer să mi se dea șansa să fac ceva. Nu știam eu prea mult ce înseamnă fotografia, nu aveam deloc educație, doar că aveam o imaginație bogată. Și cred că asta m-a ajutat. Și o insistență incredibilă. Adică atunci când îmi doresc ceva, nu mă las până nu se întâmplă. Și cumva așa am ajuns să îi conving, dar ei nu m-au luat în serios atunci. Ei erau o echipă, pe vremea aceea presa era o chestie super închegată. Și mi-au dat să fotografiez prima dată afișele electorale de pe stradă, că erau puse foarte multe ilegal. Și am luat-o super în serios și așa am ajuns să dau primele poze pe flux la Mediafax.
Am început să dau în fiecare zi telefon și am tot insistat la Mihai Vasile și, la un moment dat, în lipsă de alt fotograf m-au trimis la procuratură. Am ajuns și era un șir extrem de mare de jurnaliști care așteptau să iasă încătușați frații Cămătaru. Am intrat pe sub picioarele lor și așa am prins cea mai bună fotografie din ziua respectivă cu el.
Cum te-ai dus spre fotografia de război?
Asta a fost total dintr-o greșeală. Țin minte că după Mediafax, nu-mi plăcea că trebuie să dau în fiecare zi fotografie să intre pe flux și nu aveam timp cu adevărat să înțeleg o poveste pe care o documentam la alt nivel. Și asta simțeam că îmi place. Și atunci țin minte că m-am rupt de Mediafax și am lucrat pentru Cotidianul și așa am ajuns să văd pe laptopul unui coleg un workshop în Ierusalim al agenției Seven.
Din Ierulsalim, cine apoi mi-a devenit cumva mentor, Alexandra Bulac, care era mentorul workshop-ului, m-a luat cu ea în Gaza și așa am ajuns eu cumva în război.
Și de acolo lucrurile s-au legat destul de rapid. Nu am avut niciun training. Pur și simplu, fiind acolo, lucrurile au luat o întorsătură foarte mare și după trei săptămâni am semnat primul meu contract cu New York Times, prin 2004-2005. Și de atunci lucrez cu New York Times.
Cum este să lucrezi cu The New York Times?
Acum sunt foarte mulți editori care fiecare are stilul lui, dar e total altă responsabilitate față de ce suntem obișnuiți local.
Care au fost cele mai memorabile locuri în care te-a dus meseria asta?
Eu am luat fiecare story în parte ca fiind ca unul dintre momentele importante și am dat aproape de fiecare dată cât am putut de mult. Și atunci, cumva, fiecare story în parte are o greutate. Dar anumite zone te marchează mult mai mult. Cel mai mult m-a marcat story-ul legat de copiii bolnavi de cancer pentru care am muncit peste doi ani și ceva. În urma căuia am adunat 3 milioane de euro și care reprezintă cumva rădăcinile pentru ce este astăzi UNFINISHED. Că se chema Unfinished Dreams, în 2007 sau 2008. În urma unui story de peste 2 ani a rezultat o expozitie, după care o strângere de fonduri, pe când nu exista așa ceva în România.
Festivalul nostru de astăzi se cheamă UNFINISHED, pentru că tot ce facem e ceva ce poate fi îmbunătățit din orice punct de vedere. Dacă ne uităm împreună la o fotografie sau la o pictură, ne dăm seama că mie îmi transmite ceva și ție altceva. Depide foarte mult de educație, la ce am fost expuși, călătorii.
Ce este, mai exact, UNFINISHED?
Este o comunitate și visul meu în 2016 a fost: Cum reușesc să aduc oameni total diferiți sub același acoperiș și să aibă o chestie care îi leagă. Curiozitatea. Adică pur și simplu How to really understand the value of each other. Și să ne ducem în profunzime. Pe mine nu mă intereseză să vină 20.000-30.000 de oameni care vin doar ca să participe la un eveniment sau vin doar pentru un speaker. Pe mine mă interesează să construiesc împreună cu echipa o comunitate care pur și simplu schimbă lucruri. Dar nu schimbă lucruri doar că vin împreună. Schimbă lucruri deja în comunitățile de unde vin ei. Tu ca jurnalist schimbi ceva prin felul în care scrii, la fel cum un contabil sau un CEO schimbă o organizație prin felul în care conduce organizația respectivă. La noi nu se intră pe bază de bilet, pentru că eu cred în sinea mea că knowledge is not for sale. Asta se cultivă. Altfel nu reușim să schimbăm nimic.
Aveți expoziții, întâlniri, evenimente?
Zona de arte e destul de mică. În această comunitate și în acest eveniment care are loc o dată pe an au loc workshop-uri, talk-uri, dinner&lunch together family style, pâna la plimbări împreună cu niște oameni incredibili care au mers toată Africa pe jos. Sunt tot felul de momente și experiențe prin care noi expunem comunitatea la altfel de lucruri.
Care este scopul tău prin acest proiect? Ce-ți dorești să devină?
Îmi doresc să fie viitorul comunităților noastre. Și să schimbăm ideea de adunări, întâlniri. Pentru că astăzi, din păcate, societatea, familia, prietenii ne forțează să mergem către o chestie a consumerismului de care nici măcar nu avem nevoie. Să ne gândim și la ce s-a întâmplat în pandemie. Să ne gândim că dintr-o dată tot zgomotul a dispărut și pentru noi a contat familia și prietenii apropiați. Și cam atât. Gândește-te că noi în pandemie am crescut exact pentru chestia asta, ca și comunitate globală din peste 71 de țări. Oamenii vin din Brazilia, India, America, pe banii lor, să se adune laolaltă și să fie expuși la altfel de experiențe. Și noi credem că prin astfel de experiențe putem să schimbăm ce o se ne dorim la următorul nivel al vieții noastre.
Îmi doresc cumva, ca plecând din festival, fiecare - fie că e participant, invitat sau partener - să plece cu un semn de întrebare sau cu o dorință de a shimba ceva în viața lui.
Noi ne dorim să curatoriem foarte mult și pe cei care intră în festival. Pentru că pe noi ne interesează oamenii care cu adevărat ies din rând. Ies din starea lor de amorțeală, din bula lor, și merg să afle ce fac alții.
Ați creat o platformă, Flow OS. Spune-ne mai multe despre acest start-up.
În pandemie, soarta a făcut să ne alăturăm unui start-up și cumva împreună am reușit să identificăm cum putem să facem o altă experiență pentru cei din online. Pentru comunitatea noastră. Radu Negulescu, fondatorul platformei Flow OS - Session, el a înțeles ce am reușit să facem noi în 2019, a venit cu knowledge și cu partea de business și a venit cu tehnologia. Și împreună am reușit să identificăm ce lipsește ca platformă și am creat această platformă pentru comnitatea UNFINISHED. Dar Session este un business separat care revoluționează modul în care comunici cu compania, dar e total alt produs față de platforma noastră. La baza platformei noastre stă Session.
Norocul nostru a fost că ne-am intersectat în pandemie și așa am reușit. Bineînțeles că mare parte din buget a venit din partea lui pentru că noi n-aveam niciun fel de reurse, programatori șamd.
E posibil să faci business în domeniul cultural?
Cred că există arii unde clar poți să faci business și ca artist. Eu nu trăiesc din festival, eu trăiesc din munca mea ca artist chiar dacă din păcate nu am o desfacere în România. Dar da, se poate. Doar că totul a devenit atât de mercantil și atât de comercial încât zona de finance a culturii ”pe bani” distorsionează tot ce e frumos.
De asta noi ne ambiționăm și niciodată n-o să punem bilet. Pentru că cred foarte tare că noi putem să vindem altceva către un partener. Noi putem să vindem o comunitate pe care fiecare partener în parte și-ar dori s-o aibă client sau utilizator. Cumva noi dăm ceea ce e ”gold mine” pentru toți partenerii. Ceva ce își dorește oricine. Pentru că la noi nu e ca la un festival foarte mare la care tu ca brand investești X euro și din 10.000 de oameni s-ar putea ca 10% să fie targetul meu. Nu, la noi toți sunt targetul tău. Pentru că sunt extrem de devotați și de aia au stat jumătate de oră să aplice. Și de asta insistăm foarte tare ca fiecare partener să înțeleagă valoarea comunității și să facă un design cu noi sau cu agenția lor în același vibrație cu ce facem noi.
Practic, sunteți o mină de aur pentru parteneri.
Așa îmi place să cred. Doar că, după cum bine știi, e foarte greu să găsești oameni care să aibă răbdare să înțeleagă cu adevărat ce vindem noi.
Totul e click. Contează câte click-uri face.
Ce planuri mai aveți?
Pe scurt, noi în festival o să lansăm un Think Tank care se cheamă Unfinished Future care vorbește într-un mod foarte compact cu lideri din anumite domenii vizavi de viitorul în fiecare din domeniile respective. Lansăm Unfinished Institute, care e o chestie foarte faină - ce facem în festival dar în zona educațională (final de liceu, universități și profesori). Facem același lucru. Încercăm să creăm poduri între diferite specializări din diferite universități și asta o să ajute foarte mult în dezvoltarea individuală. Și multe altele.
De asemenea, pentru prima dată în 30 de ani reușim să facem lucruri extraordinare cu Universitatea din București. Campusul festivalului e în toată Casa Universitarilor care sperăm să devină, spiritual vorbind, ”house of ideas” și cumva redesenăm tot e se întâmplă aici. La Teatrul Bulandra vor avea loc talk-urile mai mari, iar talk-urile foarte mari, în Sala Radio.
V-ați gândit să mai atrageți și alte surse de finanțare? Fonduri europene?
Da, numai că partea birocratică e dificilă. Nu avem atât de mare echipa încât să alocăm o persoană pentru asta.
Dar suntem recunoscători că în fiecare an am avut susținerea Ministerului Culturii, care a alocat fonduri pentru festivalul nostru și ne bucurăm că și acum UNFINISHED este un proiect cultural prioritar pentru România.
Facem foarte multe lucruri, o să lansăm un grant pe partea de jurnalism, pregătim un Talk care o să devină emisiune TV tot de dezbatere. Cumva încercăm să ne implicăm acolo unde putem face lucruri. Nu am văzut-o ca pe o oportunitate de a face un ban. Că, din păcate, nu avem parte de asta.
Cel mai mare Return Of Investment e când vezi oameni că sunt ”in touch”, că sunt conexiuni incredibile între oameni diferiți, poate chiar din diferitele colțuri ale lumii. Au fost oameni care au venit din SUA sau Brazila și s-au întors înapoi în România ca să prindă nu știu ce fesitval.
Așa vin și speakerii. La noi speakerii sunt ambasadorii noștri. Esther Perel a adus jumătate din marii speakeri pentru că peste tot pe unde merge vorbește despre cum am reușit noi să creăm o astfel de comunitate.
La noi nu este despre ”Who you are”, ci despre ”Who are you”. Cine ești tu, ca om. Dincolo de CEO sau artist sau președinte. E dincolo de asta. Toată lumea e egală. Nu există VIP, green room etc. Pentru noi literalmente toată lumea mănâncă la aceeași masă.
Apropo de ”aceeași masă”, spune-ne despre cina ta cu Jeff Bezos.
Am avut norocul să fiu cumva la aceeași conferință la care a fost invitat. Iar stilul meu este deja cunoscut în piață. Clar, cu tot respectul, indiferent cine ești, eu îmi spun părerea. Că ești peședinte, că ești Bezos sau că ești oricine.
Așa s-a întâmplat și cu mr. Bezos. Pur și simplu am criticat o chestie pe care am citit-o, după care, automat am fost invitat la masă cu el.
Am zis mai multe lucruri, printre care și că ar trebui să investească mai mult în Washington Post pe care îl cumpărase atunci. Eu știam din interior că un editor de la revista Time Magazine cu care am lucrat eu era Deputy Photography Editor în Washington Post și... când a văzut că sunt atât de direct, m-a chemat să mănânc.
Am plătit jumate-jumate. N-am vorbit nimic despre business, culmea, am vorbit despre dragoste și despre relații.