Sunt 40 de milioane de euro alocate presei de către Guvern, o primă tranșă a fost deja distribuită instituțiilor media, dar ar putea fi bani publici cheltuiți degeaba, în cel mai curat scenariu, sau pentru a obține o presă favorabilă sau măcar tăcută, în scenariul cel mai prost, în care politicienii de la putere continuă să se raporteze la jurnaliști într-o paradigmă care are de-a face mai puțin cu democrația și mai mult cu calculele de oportunism.
Dar pentru ce anume dă Guvernul acești bani din visteria statului? Pentru salvarea presei? Care presă, atunci, pentru că pe lista instituțiilor media care primesc finanțarea se regăsesc și site-uri tabloide, și instituții media care au practicat linșajul la ore la maximă audiență?
Pentru educarea publicului, astfel încât acesta să nu cadă în capcana conspiraționistă? Atunci de ce banii se duc și la instituții de presă care publică și știri de tip click-bait?
Am pus toate aceste întrebări pe masă, într-un dialog cu Oana Marinescu, consultant în comunicare strategică, în partea a doua a anchetei privind banii pe care Guvernul îi alocă presei.
Să fie sau nu presa finanțată de Guvern? Ce înseamnă asta, care sunt limitele, care e, în acest caz, beneficiarul final al banilor?
Într-o democrație, presa nu trebuie să fie finanțată de Guvern, ci să se finanțeze singură, din banii plătiți de cititori și din publicitate. Excepție poate să fie doar susținerea unor posturi publice de radio și televiziune, care au un rol strategic de fapt și joacă un rol pentru siguranța națională. Dacă Guvernul are nevoie să deruleze anumite campanii de informare/ educare/ conștientizare, atunci este normal să plătească pentru a cumpăra spațiu și timp pe canalele media. Doar că această achiziție trebuie făcută pe criterii profesionale, care țin de regulile comunicării și care pot fi sintetizate prin coerența dintre obiectivele de comunicare, mesaje și publicurile țintă vizate.
Dacă o campanie de informare/ educare este corect făcută, atunci există trei câștigători: cetățenii care primesc o informație utilă pentru ei; presa care primește bani pentru un serviciu prestat în condiții transparente; guvernul pentru că și-a atins niște obiective de politici publice. Este situația ideală în care banii publici sunt cheltuiți pe campanii de un real interes public.
Dar aici este o capcană, mai ales în statele fără o democrație solidă, fără o cultură autentică a libertății și responsabilității mass-media.
Pentru a fi în interes public, o campanie de comunicare guvernamentală trebuie gândită efectiv ca o politică publică. Ea nu pornește de la premisa că trebuie să dăm niște bani presei, indiferent care ar fi motivul, ci de la premisa că este nevoie ca un anumit tip de informație să ajungă la un anumit tip de public, pentru a contribui la rezolvarea unei nevoi care ține de interesul public.
Din păcate, noi nu avem o cultură a libertății și responsabilității presei.
Ani de zile, Guvernul a finanțat presa pe ușa din dos, pe prietenie, pentru a nu fi criticat.
În 2005, când eram purtător de cuvânt al Guvernului, am dat publicității rezultatele unei verificări interne de la nivelul ministerelor și agențiilor guvernamentale. Informațiile strânse – și nu am avut garanția că am reușit să obținem toate datele – arătau că între anii 2000-2004, Guvernul a alocat presei aproximativ 60 de milioane de euro pentru publicitate de stat. Să nu vă imaginați că se derulau în România cine știe ce campanii educaționale! Nu știu în ce măsură își mai aduc aminte cititorii dumneavoastră de publicitatea pe care și-o făcea CFR prin presă, deși avea monopol și servicii proaste. În acel an, am reușit să construim o colaborare cu societatea civilă, care s-a concretizat într-o reglementare a modului în care se poate aloca publicitatea de stat.
A fost o premieră și o măsură foarte sănătoasă pentru libertatea presei. Dar au fost proprietari de ziare care au fost extrem de nemulțumiți. Unul dintre ei spunea că, din cauza acestei măsuri, piața de publicitate ar fi scăzut cu 10%. Au fost politicieni critici față de această măsură, inclusiv din PNL. Cum am fost omul care a demarat și coordonat inițiativa de reglementare a publicității de stat din zona guvernamentală, criticile au venit la mine. Le-am păstrat doar la mine, pentru că eram într-o funcție oficială și obiectivul de interes public era să dăm libertate presei. Ulterior, când eu nu mai eram în funcție, legea a fost modificată, pentru a reduce din strictețe și a permite o alocare mai facilă a banilor.
Această digresiune ajută să înțelegem contextul în care actualul Guvern a creat acel fond de 40 de milioane de euro pentru presă.
Politicienii nu înțeleg și/ sau nu respectă două lucruri fundamentale: cum funcționează o presă liberă și profesionistă; responsabilitatea pe care ei o au pentru consolidarea și apărarea statului de drept. Din contră, majoritatea politicienilor se uită, caută cum să controleze presa.
Iar felul în care s-au comportat reprezentanții Guvernului cu jurnaliștii în timpul crizei Covid-19 demonstrează că nu știu și nu vor să învețe nici măcar să lucreze cu reporterii de teren.
În oglindă, vă rog să citiți comunicările Comisiei Europene și ale Parlamentului European, în contextul pandemiei, în care este vorba de presă.
Întotdeauna presa este legată de valorile statului de drept, de libertate, de democrație. Comisia insistă pe protejarea acestor valori care ne reprezintă și ne unesc la nivel european, pentru a putea fi rezilienți în criză. Comisia a și monitorizat măsurile restrictive la adresa presei luate sub pretextul crizei – și, deși nu am fost nominalizați oficial, părerea mea este că suntem printre exemplele negative.
Recomandările pe care forurile europene le fac pentru susținerea presei în condițiile pierderilor suferite de pandemie sunt cu respectarea libertății presei și a nevoii de a avea o presă puternică, într-o perioadă de criză.
Povestea aceasta cu finațarea pentru presă a venit pe fondul pandemiei de COVID-19 și unul dintre argumentele Guvernului a fost acela de a limita, de a contracara fake news-urile, dezinformările. Altfel spus, finanțarea ar fi urmărit și diseminarea cât mai largă a mesajelor oficiale și a informațiilor din surse publice. Dar pe lista platformelor media finanțate sunt destule exemple de site-uri de paparazzi, click-bait și chiar de site-uri unde am putut citi suficiente teorii conspiraționiste despre SARS-CoV2. Până la urmă, cine pe cine legitimează aici?
Problema pe care ați identificat-o demonstrează faptul că Guvernul nu a gândit o politică publică de combatere a dezinformării sau de educare a publicului pentru a se proteja de dezinformare. Nu pot să spun că a fost cu intenție, sau din neștiință, dar aceasta este situația.
Acest lucru se vede pe mai multe dimensiuni.
1. Nu există un media-plan, care să asigure atingerea publicurilor țintă, la nivel național și local, cu mesaje adecvate. Din cum a comunicat Guvernul și din ce s-a văzut până acum, pare să fie gândit contabilicește – o repartiție pe niveluri maxime de finanțare, pentru diverse tipuri de media, legitimate doar de criteriul audienței, dar fără ca aceasta să fi fost măsurată în mod independent pe o perioadă de timp care precede lansarea fondului. Cu alte cuvinte, au pus banii într-o oală și au chemat diversele canale media să ia bani, în cadrul unor limite financiare.
2. Nu există o distincție între presa de calitate, care face un serviciu public prin munca jurnaliștilor, și produsele de tip click-bait, care circulă bârfe și intoxicări.
Dacă Guvernul avea o strategie de combatere a dezinformării, atunci orienta anumiți bani cu precădere spre presa care face jurnalism de calitate, pentru că această presă este extrem de vulnerabilă acum, în condițiile în care companiile și-au retras campaniile publicitare. Apoi, ar căuta moduri prin care să ajungă informația și la consumatorii de click-bait-uri, dar fără să valideze neapărat aceste platforme.
3. Mesajele pe care le-am văzut în online sunt generale și terne. Nu cred că a existat o analiză prealabilă pentru a stabili ce anume vor să combată, în contextul dezinformărilor. Am dubii că acele mesaje chiar trec de filtru și ajung la public.
Problema pe care o văd, așadar, trece dincolo de chestiunea legitimării. Guvernul nu doar că legitimează niște publicații care decredibilizează ideea de presă, dar nici nu sprijină presa de calitate și nici nu comunică eficient cu cetățenii.
Presa a fost delegitimată în ultimii ani, au apărut site-uri ciupercuță, instituții media care au practicat linșajul, care au alimentat polarizările prin teme false și așa mai departe. O finanțare guvernamentală ajută la relegitimare sau, din contra, îi deservește?
Știți, o criză poate avea și părți bune, dacă ne ajută să facem un pic de curățenie. O finanțare guvernamentală îi ajută pe cei la care vă referiți în primul rând să nu dispară, să nu fie în pericol, să treacă cu bine de perioada aceasta. Unii vor spune că asta e valabil și pentru cei serioși.
Răspunsul meu este că lucrurile nu sunt în alb și negru: pentru cei serioși, care își obțin banii corect, pierderea contractelor legitime poate să îi coste mult mai mult decât pe cei care recurg la tot soiul de practici pentru a se finanța, fie că e vorba de click-bait, fie că e vorba de valorificarea unor contacte politice.
Apoi, când îți apare sigla guvernului pe site, poate să fie și o legitimare și o validare a conținutului.
Nu în ultimul rând, Guvernul transmite implicit că toate canalele sunt la fel, ceea ce este un mesaj periculos, într-o perioadă în care presa de calitate este atacată atunci când publică articole incomode, sau când decidenții pentru gestionarea pandemiei limitează accesul presei la informații. Pe de altă parte, tot pentru că nu este totul în alb și negru, Guvernul trebuie să ajungă la toate audiențele.
De-asta, de fapt trebuiau să clarifice ce vor: dacă voiau campanie, repartiția banilor trebuia făcută strategic, pe bază de media plan și activități necesare comunicării + mesaje; dacă voiau să sprijine presa, trebuia să fi introdus niște măsuri valabile pentru sectorul de business și niște criterii. Și aveau modelul european, precum și diverse propuneri venite chiar de la reprezentanții asociațiilor profesionale, precum scutiri de taxe, garantarea unor împrumuturi etc.
Pentru Recorder, premierul Ludovic Orban a justificat astfel: ”Nu facem poliția conținutului”: Altfel spus, nu au existat criterii de integritate jurnalistică, ci de cantitate: să afle cât mai mulți oameni. Totuși, remarcă Recorder, principala motivație a Guvernului din OUG nu este informarea unui număr cât mai mare de oameni, ci susținerea presei într-o perioadă de criză. Ce fel de presă susține atunci Guvernul?
Am dubii că Guvernul și-a pus problema ce fel de presă susține. Am ascultat declarația transmisă de Recorder. Este o mare fugă de responsabilitate din partea primului-ministru. Vorbea și fugea, cam asta e imaginea pe care mi-a transmis-o.
Dintr-o perspectivă etică, în clipa în care nu incluzi criterii de integritate, ai făcut implicit o alegere lipsită de integritate. Deci ți-ai creat o problemă etică. În plus, aici nu e vorba doar de criterii etice, ci și de criterii profesionale și de interes public. Există niște definiții și clasificări pentru platforme : nu orice site face presă.
Din ce am văzut eu, au obținut bani și site-uri care au public, dar nu fac presă, iar presa de calitate, inclusiv presa din provincie, care este esențială, are un acces mai restrâns la fonduri. Din perspectiva interesului public, sper că Guvernul a citit Strategia de Securitate Națională 2020. Eu am citit-o.
Dezinformarea, atacul la statul de drept și la valorile democratice sunt riscuri la securitatea națională. Deci, dacă gândeau integrat, nu doar integru, dezvoltau un concept de politica publică, apt să răspundă unor criterii profesioniste, etice și de interes strategic.
Am dubii că mulți dintre politicieni înțeleg ce spun eu acum, pentru că ei sunt obișnuiți cu mica negociere, nu cu gândirea la nivel mare. Problema este că domnul Orban și cine a meșterit cadrul acesta legal nu au avut în vedere nici relația dintre presă și statul de drept, nu au avut în vedere susținerea presei de calitate pentru a combate dezinformarea, nu au urmărit cu adevărat consolidarea presei într-o perioadă de vulnerabilitate. Că nu știu să dezvolte politici publice în domeniul libertății de informare și al transparenței, nu e o surpriză, dar puteau să se uite la modelul și la recomandările europene.
Comisia Europeană a făcut recomandări consistente pentru cum poate fi susținută presa, a dat argumentele pentru motivul pentru care să fie susținută presa, tocmai acum, a arătat importanța pe care presa o are pentru democrație, a arătat tipurile de platforme, de conținut media care trebuie încurajate pentru a combate dezinformarea – jurnalismul de calitate, fact-checking-ul, investigațiile -, a dat exemple de măsuri care pot fi luate pentru a susține presa, de la scutiri de taxe, la diverse măsuri economice de sprijin. Deci bune practici insituționale există la nivel european. Guvernul a preferat să aplice modelul românesc.
Nu mai trăim în epoca marilor cenzuri, exercitate de Biserică sau de un stat totalitar. Dar finațarea guvernamentală atrage sau nu forme insiduoase de cenzură? Autocenzura din redacții, de pildă.
Autocenzura este un risc și mi-e teamă că există și pentru că politicienii sunt obișnuiți să negocieze alocarea de fonduri. Dacă politicienii nu condiționează, autocenzura dispare. Este o relație toxică. La fel cum, dacă politicienii condiționează, jurnaliștii pot – și e bine – să iasă public și să denunțe abuzul.
Dacă însă Guvernul sau o instituție publică decide să facă o campanie organizată și implementată în mod transparent, pe bază de media plan și de contract care stipulează și clauze de independență profesională, atunci între organizația media și puterea publică se trasează un cordon sanitar. Guvernul are nevoie uneori să facă astfel de campanii, dar este important ca ele să fie făcute ca politici publice și nu ca improvizații sau perdele de imagine.
Și apoi mai e o limitare pentru presă, care poate duce la autocenzură: lipsa de formare profesională pentru jurnaliști și concurența acerbă pentru audiență, ca argument pentru campaniile publicitare. Dacă organizațiile media nu investesc în formarea jurnaliștilor, ei sunt mai ușor de manipulat. Dacă organizațiile media trebuie să concureze pentru audiență cu promotorii de senzațional și de click-bait, atunci riscul să-și scadă calitatea conținutului crește.
De ce are nevoie presa, ca instituție independentă, de la stat, pentru a funcționa pe principii jurnalistice? Unul dintre acestea spune că unul dintre rosturile presei este acela de a se plasa în opoziție față de putere.
OECD lucrează în ultimii ani la implementarea conceptului de „guvern deschis” (Open Government). Din punctul meu de vedere, acest concept arată ce are nevoie presa de la stat și, dincolo de asta, ce fel de relație au nevoie cetățenii să existe între presă și stat.
Pe scurt: un cadru legal care să asigure deplina libertate pentru presă; accesul la informație de interes public; transparența actului decizional, responsabilitatea publică a guvernanților. Guvernul trebuie să învețe să fie într-o relație de comunicare transparentă cu presa, pentru că dincolo de presă sunt cetățenii. De asemenea, este bine ca Guvernul să susțină programe de media literacy, realizate de societatea civilă și de presă, care sunt de interes public. Guvernul poate derula campanii de informare/ educare/ awareness, dar acestea trebuie să fie de interes public, profesioniste, măsurabile, aliniate unor politici publice și fără să afecteze cu nimic independența editorială.
În concluzie, Guvernul trebuie să înțeleagă că presa nu este pentru a lăuda politicienii, ci pentru a informa publicul despre ce fac și nu fac politicienii. Inclusiv despre ce fac greșit.