Dacă în prezent bufnițele își folosesc ciocul pentru a-și ucide prada, primele astfel de specii aveau drept armă letală ghearele, au descoperit oamenii de știință.
Analiza unui schelet de bufniță vechi de aproape 60 de milioane de ani, căruia îi lipsește craniul, dar care chiar și așa este mai complet decât tot ce s-a găsit până acum, arată că aceste păsări erau unele de temut, încă de la începuturi.
Scheletul găsit în urmă cu 30 de ani a ajuns să fie studiat de Gerald Mayr, de la Institutul de Cercetare și Muzeul de Istorie Naturală Senckenberg din Frankfurt, Germania. Potrivit acestuia, specia de bufniță căreia îi aparține scheletul, Primoptynx poliotauros, între timp dispărută, își folosea ghearele la fel ca vulturii sau ulii moderni, arată Live Science.
„Această bufniță era de mărimea unei bufnițe polare. Totuși, se distinge în mod clar de alte specii datorită mărimii ghearelor. În timp ce bufnițele din zilele noastre au gheare de aceeași mărime, noua specie, numită Primoptynx poliotauros, are gheare vizibil mărite”, a spus Mayr.
Astfel de gheare au păsările răpitoare, precum vulturii sau ulii porumbari. Acestea pur și simplu își străpung prada cu ghearele ascuțite.
Mayr a descoperit că specia dispărută de bufniță proceda în mod similar. „Prin comparație, bufnițele din zilele noastre își folosesc ciocul pentru a-și ucide prada”, a mai adăugat Mayr.
Noua descoperire sugerează și un nivel ridicat de diversitate printre bufnițele din perioada Eocenului în America de Nord, de la specii mici precum Eostrix gulottai, care măsurau doar 12 centimetri, până la păsările nou descoperite, care erau înalte de 60 de centimetri.
„Nu este clar motivul pentru care bufnițele și-au schimbat tehnica de vânătoare de-a lungul evoluției. Totuși, noi credem că ar putea avea legătură cu răspândirea păsărilor răpitoare de zi din Eocenul târziu și Oligocenul timpuriu, în urmă cu aproximativ 34 de milioane de ani”, a mai precizat Mayr.