Marea Britanie i-a oferit președintelui Donald Trump o primire demnă de regele care, adesea, îi place să creadă că este.
A fost o zi învăluită în aur – de la trăsura reginei Victoria, care l-a purtat pe președinte la Castelul Windsor, la tunicile soldaților călare și până la fastul de pe masa banchetului de stat – mai mult decât a reușit Trump să adune la Mar-a-Lago și în Biroul Oval.
Președintele devenit star de reality-show adoră fastul și să fie în centrul atenției. Iar familia regală i-a oferit, poate, mai mult fast decât a văzut vreodată. Cimpoieri și gărzi în cojoace din blană de urs au defilat în onoarea sa, iar la un ospăț cu ținută de seară a cinat între un rege (Charles al III-lea) și o viitoare regină (Catherine, prințesa de Wales), în cea mai grandioasă proprietate a portofoliului regal, descrie CNN scena de la Windsdor.
„Aceasta este cu adevărat unul dintre cele mai mari onoruri ale vieții mele”, a spus Trump, răspunzând toastului regelui.
Dintre toate laudele cu care alte națiuni l-au copleșit pe Trump, aceasta ar putea fi cea mai măgulitoare.
Arta veche a monarhiei britanice
Monarhia britanică practica „arta negocierii” cu mult înainte de nașterea lui Trump. Guvernul Majestății Sale își dorește protecție împotriva instinctelor imprevizibile ale președintelui, tarife comerciale mai avantajoase, investiții pentru o economie cu creștere lentă și fonduri pentru un nou centru de inteligență artificială. Și speră să-l convingă pe Trump să nu abandoneze Ucraina în mâinile prietenului său Vladimir Putin.
Totuși, primirea regală a lui Trump a fost și o poveste de basm neliniștitoare. Modul în care națiunile aleg să se prezinte la astfel de ocazii poate reflecta vulnerabilități.
Ritualurile în onoarea lui Trump aparțin unui imperiu dispărut. El vrea să facă America „măreață din nou”. Marea Britanie a fost cândva măreață, dar astăzi depinde profund de Statele Unite pentru apărare și pentru bunăstarea economică. Poate organiza parade militare pe peluzele de la Windsor, dar ar întâmpina dificultăți majore să trimită o forță viabilă în Europa, dacă Rusia ar invada. În secolul XXI, vinde gloria secolului XIX.
Dar niciodată un președinte american nu a fost atât de receptiv la lingușirile regale.
O istorie inversată
Cu un zâmbet ironic, Charles a amintit de jurământul lui George Washington de a nu mai călca niciodată pe pământ britanic. În urmă cu peste două secole, John Adams, Părintele Fondator și viitor președinte, îi scria familiei despre dezgustul său de a se înclina în fața regelui împotriva căruia ridicase o revoluție.
Trump nu ar recunoaște o asemenea reținere sau conștiință de sine. Totuși, actualul suveran nu părea ironic când a spus: „Nu mă pot abține să mă întreb ce ar fi gândit strămoșii noștri din 1776 despre această prietenie de astăzi.”
Confortul lui Trump în curtea regală a fost o dovadă că șeful statului american seamănă mai degrabă cu monarhii de odinioară, indiferenți și atotputernici, decât cu George Washington, care înțelesese că cea mai mare responsabilitate a puterii este să știi când să o cedezi.
Diplomația este adesea neplăcută. Dar a doua vizită de stat a lui Trump în Marea Britanie a arătat încă o dată că mare parte din lume a decis că singura modalitate de a-i domoli comportamentul autoritar este să-i gâdile vanitatea.
Un test politic dificil
Dincolo de imagini, vizita lui Trump a reprezentat o provocare serioasă pentru premierul britanic Keir Starmer, care câștigase anul trecut o victorie electorală uriașă, dar s-a prăbușit rapid într-o criză politică.
Starmer a fost lăudat pentru modul în care a gestionat relația cu Trump. Marea Britanie a scăpat cu o taxă vamală de 10% la exporturile sale către SUA - mai mică decât cea impusă Uniunii Europene, pe care Trump o detestă.
Starmer joacă, de asemenea, un rol central în „Coaliția de voință” care vrea să ofere garanții de securitate Ucrainei după un acord de pace, dar care are nevoie de sprijinul lui Trump. A mai promis și creșterea cheltuielilor pentru apărare, conform cerințelor americane, deși nimeni nu știe cum va finanța asta.
Dar premierul, deja impopular, joacă un joc riscant. Mulți britanici îl văd pe Trump ca pe un „interlop corupt” și consideră că valorile sale contrazic principiile Occidentului.
Totuși, chiar dacă este detestat, politica sa populistă câștigă teren în Marea Britanie. Partidul anti-imigrație Reform, condus de prietenul său Nigel Farage, este pe primul loc în sondaje și ar putea distruge dominația istorică a conservatorilor și laburiștilor la următoarele alegeri.
Controverse și umbre
Administrația Trump pare să se amestece constant în politica britanică. Vicepreședintele JD Vance s-a relaxat în pitoreasca regiune Cotswolds, dar critică dur Marea Britanie pentru restricțiile libertății de exprimare. Echipa lui Trump presează Londra să modifice limitările asupra conținutului extremist sau rasist online, pentru a mulțumi giganții tech americani.
În weekend, fostul său aliat Elon Musk a intervenit prin apel video la un miting de extremă dreapta la Londra și a cerut „o revoluție”.
Situația s-a complicat și mai mult când Starmer a fost nevoit să-l concedieze pe ambasadorul britanic la Washington, Peter Mandelson, care organizase vizita, din cauza prieteniei sale de pe vremuri cu Jeffrey Epstein.
Scandalul a atras atenția asupra faptului că însuși Trump nu a reușit să rupă complet legăturile cu Epstein. Nici familia regală nu este imună: prințul Andrew a fost exclus din atribuțiile oficiale tot din cauza conexiunilor cu condamnatul pentru abuzuri sexuale.
Marți seara, protestatarii au proiectat imagini cu Trump și Epstein pe zidurile Castelului Windsor, exprimând părerea multor britanici care cred că Trump nu ar fi trebuit invitat deloc.
Antipatia explică și de ce Windsor - construit inițial ca fort - a fost ales ca loc de odihnă pentru președinte.
Primarul Londrei, Sadiq Khan, un critic vechi al lui Trump, a scris în The Guardian că, în loc de lingușeli, Marea Britanie ar trebui să spună adevărul puterii: „Președintele Donald Trump și anturajul său au făcut, poate, cel mai mult pentru a alimenta politica de divizare de extremă dreapta din întreaga lume în ultimii ani.”
O amintire a trecutului
Dezgustul public față de Trump contrastează cu primirea rezervată a rivalului său Barack Obama, primit în 2011 de regina Elisabeta a II-a.
Totuși, Trump nu este primul președinte american întâmpinat cu proteste. Ronald Reagan a sosit în Marea Britanie în 1982, pentru o vizită de stat, pe fondul îngrijorărilor că retorica sa agresivă ar putea provoca un război cu URSS. Reagan a fost primul președinte care a dormit la Castelul Windsor, iar regina a detensionat vizita printr-o plimbare călare alături de el, imagine rămasă celebră.
La acea vreme, deputatul laburist de stânga Tony Benn nota impresii ce ar părea familiare criticilor lui Trump și astăzi: „Reagan este doar un star de cinema care joacă rolul unui rege, iar regina e ca o actriță într-un film despre Marea Britanie. Doamna Thatcher e o naționalistă extremistă în stil victorian. Mi se pare jenant să trăiesc în Marea Britanie acum.”
Îndemânarea politică a monarhiei
Sensibilitățile vizitei lui Trump au cerut un simț diplomatic fin. Regele Charles a fost, multă vreme, privit cu milă și ironie în Marea Britanie, așteptând să urce pe tron la peste 70 de ani. Multe dintre opiniile sale private, precum necesitatea combaterii schimbărilor climatice, intră în conflict cu cele ale oaspetelui său. Dar monarhia britanică este obligată prin convenție constituțională să fie neutră oficial.
De la urcarea pe tron, Charles a demonstrat abilități politice fine, care le depășesc pe cele ale mamei sale, cunoscută pentru neutralitatea publică.
Pentru a vindeca anxietățile post-Brexit, a vorbit fluent germana la Berlin și franceza la Paris. Iar când regele Angliei a stat alături de Trump la tribuna oficială de la Windsor, era greu să nu îți amintești că, în calitate de rege al Canadei, vizitase Ottawa în mai, pentru a reafirma suveranitatea țării, după repetatele cereri ale președintelui american ca aceasta să devină cel de-al 51-lea stat.
Dexteritatea politică a lui Charles s-a format de-a lungul deceniilor. Primele contacte cu președinți americani au avut loc în 1959, când și-a ajutat mama, regina Elisabeta a II-a, să-l întâmpine pe Dwight Eisenhower la Castelul Balmoral din Scoția.
Pentru o instituție atât de preocupată de imagine precum Casa de Windsor, este aproape sigur că fotografia moștenitorului tânăr, în kilt, a fost inclusă pentru a transmite un semnal de continuitate viitoare în relația cu SUA și pentru a sugera diplomația pe care el însuși a exersat-o miercuri.
Intră în scenă Winston Churchill
Trump a schimbat joi fastul Castelului Windsor cu sobrietatea de la Chequers, reședința oficială de la țară a premierilor britanici, în Buckinghamshire, la nord-vest de Londra. Mașinăria neobosită de propagandă istorică a statului britanic are ultima ocazie de a străluci.
Trump urma să fie condus la arhive legate de premierul Winston Churchill, o figură istorică pe care o venerează. La banchetul de stat, președintele a ținut să menționeze că bustul marelui lider din Al Doilea Război Mondial - pe care presa britanică îl tratează ca pe un barometru al „relației speciale” de-a lungul diferitelor administrații americane - a fost readus în Biroul Oval.
Accentul pus pe Churchill - a cărui legendă a devenit atât un simbol al identității britanice, cât și un doliu pentru puterea pierdută - este semnificativ.
Premierul de atunci, descurajat de înfrângerile militare din primele luni ale războiului, a cinat într-o seară friguroasă de decembrie 1941 la Chequers, alături de ambasadorul american John Gilbert Winant și de emisarul special al lui Franklin Roosevelt, Averell Harriman.
După ce ceasurile au bătut ora 21:00, Churchill a pornit radioul pentru a asculta știrile la BBC și a prins finalul unei relatări conform căreia Japonia bombardase navele americane din Hawaii. Câteva momente mai târziu, un majordom a intrat grăbit pentru a confirma știrea despre Pearl Harbor, atacul care avea să atragă Statele Unite în război.
Churchill, care știa că doar implicarea americană putea învinge naziștii și Japonia imperială, a scris în memoriile de după război că în acea noapte „a dormit somnul celui salvat și recunoscător.”
El povestea că nu dăduse niciodată crezare celor care preziceau că dezbinarea politică, alegerile recurente, reticența față de războaiele externe și tendința de a rămâne „o umbră vagă la orizont, pentru prieteni sau dușmani” ar însemna că americanii - „un popor îndepărtat, bogat și vorbăreț” - nu vor veni niciodată în ajutorul lumii vechi. Descrierea sa despre izolaționismul american de dinainte de război seamănă izbitor cu o sinteză a politicilor „America First” ale lui Trump.
„Relația specială” a fost adesea luată mai în serios la Londra decât la Washington. Însă după ce regele Charles a declarat miercuri că „tirania amenință din nou Europa” toți ochii sunt pe Trump pentru a vedea dacă el chiar crede afirmația sa că termenul „special” nu este suficient pentru a descrie relația bilaterală.
Marea Britanie speră că Trump se va întoarce acasă împărtășind sentimentele exprimate de Roosevelt către Churchill, într-o convorbire telefonică cu sunet distorsionat, în noaptea de după Pearl Harbor:
„Suntem acum cu toții în aceeași barcă.”
G.P.