România și Turcia și-au propus de peste un deceniu să se coordoneze în această regiune, dar totul a rămas la nivelul retoricii.
Înalții oficiali români și turci au discutat de mai multe ori în ultimele două luni despre cum ar putea să-și pună de acord politicile regionale, dar nu par să fi ajuns la o concluzie nici după întâlnirea pe care Bogdan Aurescu a avut-o cu omologul său turc, Mevlüt Çavuşoğlu.
Trilaterala miniștrilor de Externe de la Istanbul România-Polonia-Turcia a avut în centrul discuțiilor nu doar chestiunile imediate legate de agresiunea Rusiei în Ucraina, ci și refuzul Ankarei de a da undă verde aderării Suediei și Finlandei la NATO.
Trântirea ușii în nasul celor două state nordice este, însă, o lovitură indirectă aplicată de Turcia Statelor Unite, care îi sprijină pe kurzii din Siria și Irak, mai ales că aceștia au luptat cot la cot cu americanii împotriva Statului Islamic. Turcia pregătește în această perioadă noi lovituri în Siria, în zona locuită de kurzi.
Când vorbește despre adăpostirea teroriștilor din PKK pe teritoriile Suediei și Finlandei, Recep Tayyip Erdoğan ar vrea să le arate votanților săi puterea de care dispune pe plan internațional, cu un an înaintea alegerilor generale și prezidențiale. În același timp, ar vrea să-i determine pe americani să facă unele concesii. Turcia a fost eliminată în 2019 din programul Statelor Unite prin care Ankara ar fi urmat să primească 120 de avioane de luptă F-35, după ce a cumpărat sistemul rusesc de rachete S-400.
Recent, Erdoğan a declarat că Turcia nu renunță la aceste rachete de apărare, în ciuda războiului dur din Ucraina care afectează și Marea Neagră.
În mod paradoxal, Turcia vrea să se apere cu rachete rusești, dar înarmează Ucraina cu drone Bayraktar. Pentru Ankara soluția onorabilă ar fi să ofere Ucrainei rachetele S-400 și să primească în schimb avioanele americane F-35.
Deocamdată, Trilaterala România-Polonia-Turcia nu a schimbat în niciun fel perturbările pe care le produce Ankara în NATO.
Pare că Turcia semnalizează mai mult spre Rusia decât spre Alianța Nord-Atlantică. Ankara se laudă că are a doua cea mai mare armată din NATO, dar nu a desfășurat trupe de apărare pe flancul estic, nu a impus restricții de zbor Rusiei, nu s-a angajat să respecte sancțiunile impuse de occidentali, în schimb, le-a oferit adăpost oligarhilor ruși.
Președintele Erdoğan a declarat că Trilaterala România-Polonia-Turcia a căpătat o „relevanță strategică”, în actualul context de securitate și al sprijinului celor trei state pentru Ucraina. Astfel, în logica sa bidimensională, Ankara promite sprijin pentru un culoar care să asigure transportul grânelor din Ucraina prin Marea Neagră spre Mediterană.
Cei trei miniștri de Externe au lăudat „utilitatea Trilateralei”, subliniind că statele lor „se confruntă cu amenințarea directă la adresa securității lor, reprezentată de politica agresivă a Rusiei”, după cum a precizat șeful diplomației de la Varșovia, Zbigniew Rau.
A fost singurul care s-a referit la „situația dificilă de securitate din vecinătate” în fața agresiunii ruse împotriva Ucrainei și „a implicațiilor acesteia pentru Georgia și Republica Moldova”.
Ministrul român de Externe, Bogdan Aurescu, a lăudat rolul Turciei ca stat riveran la Marea Neagră și a accentuat necesitatea cooperării statelor aliate din regiune pentru „asigurarea transportului și a securității navelor, inclusiv în ceea ce privește riscul indus de minele în derivă”.
La întâlnirea bilaterală cu șeful diplomației turce, Bogdan Aurescu pare să nu fi atins probleme cu adevărat stringente.
Parteneriatul strategic româno-turc semnat cu peste zece ani în urmă nu a depășit ambițiile economice, care plasează Turcia pe primul loc în relațiile economice ale României cu state din afara Uniunii Europene: comerțul bilateral a ajuns la 7 miliarde de dolari.
Componenta energetică menționată mereu la nivel discursiv a rămas nedezvoltată și chiar planul cablului electric submarin de 400 de kilometri prin care România urma să exporte curent în Turcia a fost abandonat, înainte de finalizarea documentației tehnice. La nivel strategic, cele două state nu au avansat dincolo de exercițiile militare comune din interiorul NATO.
Anul trecut, ministrul turc de Externe, Mevlüt Çavușoğlu, a menționat într-o declarație că România și Polonia și-au modificat procedurile pentru a le permite și achizițiile de echipament militar din țările NATO care nu fac parte din Uniunea Europeană: „Deoarece nu suntem stat membru UE, aceste țări și-au schimbat politicile pentru a putea cumpăra de la noi”.
Oficialul turc a spus că Bucureștiul și-a arătat interesul pentru transportoare și vehicule blindate. Potrivit unor estimări, România ar putea achiziționa câteva mii de vehicule de acest tip, dar deocamdată nu a făcut nicio mișcare în acest sens.
Polonia a devenit deja prima țară NATO care a cumpărat 24 de aeronave fără pilot din Turcia, celebrele drone Bayraktar TB2, înarmate cu rachete antitanc.
La Marea Neagră, însă, Turcia nu are o abordare comună cu România, așa cum și-ar dori Bucureștiul, potrivit documentelor sale programatice.
Turcia are propriul său joc istoric în regiune, pe care-l face cu toată aroganța ei de fost imperiu, care speră să-și ia revanșa cândva.
Sabina Fati