Președintele iranian Ebrahim Raisi (foto sus) lasă în urmă o țară cu un program nuclear neacceptat de către Occident, cu o economie aflată într-o stare precară și cu relații tensionate cu alte state din Orientul Mijlociu.
Moartea președintelui iranian într-un accident de elicopter a survenit într-un moment în care Iranul, confruntat cu provocări externe fără precedent, se pregătea deja pentru o schimbare de regim prin retragerea așteptată, în următorii ani, a liderului suprem, în vârstă de 85 de ani, ayatollahul Ali Khamenei.
The Guardian estimează într-o analiză ce va urma în Iran după dispariția lui Ebrahim Raisi.
În conducerea cu cap de hidră a acestei țări, unde puterea se ramifică adesea în moduri obscure între liderii religioși, politicieni și armată, liderul suprem, nu președintele, este cel care are întotdeauna cel mai important cuvânt de spus.
În anumite privințe, posturile de președinte și de prim-ministru – creionate inițial pe un model al constituției franceze – au fost escamotate în procesul de elaborare a Constituției Iranului în 1979, ceea ce i-a determinat pe susținătorii unei președinții mai puternice să susțină că rolul președintelui a fost subordonat într-o formă de autocraţie, creată în numele religiei.
Se caută un nou țap ispășitor
Președintele este loial liderului suprem, iar Raisi era considerat foarte loial lui Khamenei.
De multe ori, președintele e socotit țapul ispășitor de care liderul suprem se folosește pentru a evita criticile. Aceasta a fost cu siguranță și soarta predecesorului lui Raisi, Hassan Rouhani, care a devenit un sac de box numai bun pentru a încasa consecințele deciziilor luate de alții.
În ultimele luni, Raisi, ales președinte în 2021, dar de facto luat ostatic de liderul suprem, fusese menționat ca un posibil urmaș al lui Khamenei. Moartea lui deschide acum calea spinoasă către conducerea țării pentru fiul lui Khamenei, Mojtaba Khamenei.
În fapt, o "adunare de experți", formată din 88 de oameni, decide noul președinte, iar dispariția lui Raisi mărește cu siguranță șansele unei succesiuni ereditare în conducerea Iranului, ceea ce nu este pe placul multor reprezentanți ai clerului, care îl consideră pe Mojtaba Khamenei străin de principiile revoluționare ale Iranului.
Moartea lui Raisi va spori sentimentul unei tranziții politice pe care Iranul deja a început-o. Un nou parlament dur a fost abia ales pe 1 martie, când prezența la vot la nivel național a fost de doar 41% - un minim record.
Politicienii reformiști sau moderați au fost scoși din joc, creând o fractură în Parlament între linia dură și un grup ultra-conservator cunoscut sub numele de Paydari.
Excluderea pentru prima dată din 1979 a reformiștilor de la participarea politică în Parlament accentuează incertitudinea într-un moment în care Iranul nu își poate permite așa ceva.
Confruntat cu provocările occidentale în privința programului său nuclear, cu o economie precară și relații tensionate cu alte state din Orientul Mijlociu, în special cu Israelul, dar și SUA, Teheranul are nevoie de stabilitate pentru a-și arăta forța.
Pierderea lui Hossein Amir-Abdollahian, ministrul de Externe, adaugă un plus de risc pentru o țară care punea mare preț pe control și stabilitate.
Provocările noului președinte
Cel mai plauzibil succesor al lui Raisi este adjunctul său, Ali Bagheri, dar linia dură ar putea avea îndoieli asupra lui, socotindu-l dispus să negocieze cu Occidentul programul nuclear iranian.
Deși Iranul nu a pierdut un președinte în funcție de la revoluția din 1979, țara are un sistem clar de succesiune, în care prim-vicepreședintele – în prezent Mohammad Mokhber – preia conducerea.
Puțini îl văd, totuși, președinte pe Mokhber, bancher și fost guvernator adjunct al provinciei Khuzestan. Un nou președinte ar urma să fie ales în termen de 50 de zile, ceea ce le oferă liderului suprem și anturajului său un scurt răgaz pentru a selecta pe cineva care nu doar că va deveni președinte într-un moment critic, dar se va afla și într-o poziție puternică, pentru a-i urma lui Khamenei.
Provocarea imediată a oricărui nou lider va fi să controleze nu doar disidența internă, ci și cererile fracțiunilor din țară de a adopta o linie mai dură cu Occidentul și de a se apropia de Rusia și China. Iar aici ar putea puncta decisiv fiul acestuia, Mojtaba Khamenei.
Marea provocare pentru Iran va fi să gestioneze relațiile tensionate cu Israelul, care au atins un nou nivel periculos în aprilie, când cele două țări au avut un schimb de lovituri militare - confruntare declanșată de atacul israelian asupra consulatului iranian de la Damasc, dar și de sprijinul larg oferit de Teheran grupărilor aliate care luptă contra Israelului, inclusiv Hamas și Hezbollah.
Noul președinte, oricare va fi el, va avea de luat decizii importante și în privința programului nuclear al Iranului.
Pe 9 mai, Kamal Kharrazi, consilierul pentru politică externă al liderului suprem și fostul ministru de Externe iranian, a declarat că Iranul va lua în considerare o schimbare doctrinară către descurajarea nucleară, dacă Israelul ar ataca ceea ce Iranul spunea că sunt instalații nucleare civile.
Rafael Grossi, șeful inspectoratului nuclear al ONU, AIEA, a avertizat Iranul să pună capăt discuțiilor despre dezvoltarea unei arme nucleare, spunând că acest lucru este deranjant.
Pe de altă parte, opozanții regimului, încă puternici prin rezistența civilă pe care o au în spate, nu-i vor duce cu siguranță dorul lui Raisi, din cauza rolului său în reprimarea protestelor intitulate „femeie, viață, libertate”.
Iranienii mai în vârstă îl acuză pe Ebrahim Raisi pentru ceea ce a făcut ca procuror adjunct la Teheran, în 1988, când, la vârsta de 28 de ani, a jucat un rol însemnat într-o mișcare care a ucis până la 30.000 de prizonieri politici, majoritatea membri ai Organizației Mujahedinilor Poporului din Iran (MEK).
În 2019, el a fost numit șeful Autorității judiciare iraniene, funcție pe care a folosit-o pentru a întări forța statului și a continua reprimarea dură a protestelor prin tribunalele revoluționare.
T.D.