Așa cum o mamă e capabilă să mute munții când vine vorba despre copilul ei, și în business antreprenorii sunt capabili de lucruri extraordinare când vine vorba despre proiectul căruia i se dedică. Când cele două ”superputeri” se întâlnesc, rezultatul este impresionant și poate schimba soarta unei sau mai multor generații.
Ruxandra Mercea, mamă a patru copii, conduce Transylvania College, una dintre primele școli private deschise în România, după 1990. În ultimii ani însă, Transylvania College a trecut dincolo de bariera unei unități de învățământ care își dorește performanță pentru elevii săi. Transylvania College a devenit punctul din care Ruxandra Mercea și echipa sa își propun să schimbe din temelii felul în care se face educație în România și nu numai.
Ca mamă și expert în educație, Ruxandra a înțeles că dacă vrem ca viitoarele generații să reușească, profesional și personal, atunci e nevoie de o schimbare din interiorul sistemului de învățământ, de la fiecare adult implicat în proces – profesor, director, părinte.
După ce a trecut, la nivel personal, printr-un proces profund de înțelegere, nu doar că a început să ofere o educație bazată pe principii din psihologie, dar a și „deschis” porțile școlii pe care o conduce pentru ca acest model de succes să poată fi accesat de orice școală de stat din România.
„E nevoie să le fie bine adulților ca să le fie bine copiilor”, explică Ruxandra Mercea gândirea din spatele conceptului pe care îl transferă în mod gratuit dinspre Transylvania College către școlile de stat de la noi pe care l-a numit inițial ”Școala încrederii” și care își propunea să genereze schimbarea în sistem din interior, plecând de la dascăli, nu de la legi sau curriculă.
Odată cu pandemia, când a descoperit cât de lin a trecut școala sa prin această ”furtună”, a creat și Spark Generation, un program dedicat liceenilor din întreaga lume, de această dată. Plătind echivalentul celui mai mic abonament la Netflix, orice adolescent poate să învețe acasă teoria, ca apoi să poată aprofunda subiectul la clasă, cu profesorul, unu-la-unu, rămânând destul timp și pentru conexiune umană.
„În educația din România, noi, adulții, avem de parcurs mai întâi un proces pe care putem să ni-l asumăm sau nu. Dar, când nu ni-l asumăm, rezultatul se vede în copiii noștri. În același timp, dacă ni-l asumăm, generația următoare are toate șansele să schimbe cursul lucrurilor în România”, spune Ruxandra Mercea într-un interviu acordat spotmedia.ro.
Cum s-a născut această școală într-o perioadă în care conceptul de școală privată nici nu exista în România?
Bazele acestui proiect au fost puse, în fapt, de către mama mea în ’93 când a deschis o grădiniță cu 12 copii, organizată în dormitorul meu de la acel moment. Era un context de tranziție, în care familiile abia își reveneau după perioada comunismului iar pentru ea era un vis despre a avea copii fericiți, tocmai de aceea a și botezat atunci grădiniță, Happy Kids. Cred că istoria școlii ține foarte mult și de istoria familiei noastre, a dezvoltării mele, a dezvoltării comunității, cu multe momente de învățare.
De-a lungul celor 30 de ani, grădinița s-a transformat în școală și școala în liceu. De-a lungul celor 30 de ani, am evoluat împreună: fondatori, copii, părinți, profesori. Am învățat, am greșit, am înțeles, am luat-o de la capăt, am reușit. Pentru că în esență, fiecare dintre noi parcurgem constant procese evolutive, în cicluri de învățare.
Care au fost cele mai grele momente?
Când ai crescut odată cu proiectul pe care acum îl duci mai departe, este destul de dificil să faci o separare clară între personal și profesional. Fiecare lecție învățată a avut efect atât la nivel personal cât și în plan personal. Am trecut prin foarte multe crize, fie crize de relații, fie crize financiare, criză de comunicare, pandemie. Toate aceste momente m-au definit ca om, ca lider și ne-au definit și pe noi, ca și comunitate. Am învățat cum să le facem față, cum să nu mă ascund, să nu mă izolez, să nu judec.
Și, în timp, am învățat să ne conectăm emoțional în criză, să avem grijă fiecare dintre noi de noi. Adică eu să am grijă de mine, colegii mei, de ei, să creștem în recunoștință. Ok, nu pot să înțeleg acum de ce a venit această criză, dar știu că am mai trecut prin alte patru până acum, deci pot să-i fac față și acesteia. Iar fiecare dintre ele a avut un scop, pe care mi-l voi clarifica în timp.
Ce v-ați propus să faceți diferit în această școală?
Când cel mai mare dintre copiii noștri avea șapte ani a fost un moment foarte greu pentru noi toți. În școala noastră, pe care o conduceam, copilul era etichetat drept „copilul problemă” chiar de către „profesorii experți”. A fost un moment teribil de greu pentru mine ca mamă, pentru că mă străduiam atât de mult să fiu un părinte perfect, să particip la cursuri și traininguri, să citesc cărți. Și am realizat că o dădusem în bară pentru că toate se întâmplau în școala pentru care munceam atât de mult să fac lucrurile diferit. Acela a fost punctul de turnură și al școlii, și al meu și al familiei mele.
Am fost cu copilul la oftalmolog, la un control auditiv, la psihiatru, la psiholog, pentru că așa se întâmplă, trebuie să pui un diagnostic copilului. Nu avea nimic însă. Avea doar 7 ani, în 2017, niște părinți prea ocupați și o școală unde adulții erau prea detașați emoțional, prea perfecționiști. „Problemele” lui erau două: Nu scria perfect și nu stătea locului. La un moment dat, am întâlnit un psiholog care mi-a spus că „nu copilul are o problemă, ci adulții din jurul lui: părinții și profesorii”. Și atunci am realizat că, deși aveam toate uneltele britanico-americane, nu făceam bine ce făceam.
Și ce ați făcut?
Am preluat mesajul primit, am înțeles unde am de lucru și am început să merg la terapie. Așa mi-am dat seama că adulții trebuie să se schimbe, nu copiii. Și am angajat în școală o echipă de psihologi, terapeuți pentru adulți. Și acum avem în școală această echipă de wellbeing care lucrează cu profesorii – aceștia au ședințe incluse, gratuite, suportate de școală. Echipa de leadership face terapie și coaching. Aceasta este una dintre primele schimbări făcute în școală, este primul principiu în școala noastră, foarte important: Este nevoie să le fie bine adulților ca să le fie bine copiilor.
Cum v-ați decis să duceți la scară mai mare acest concept?
Acest lucru a venit de îndată ce mi-am dat seama că soluția funcționează: eu mă schimb, devin un adult mai sănătos dar și că aceeași schimbare se produce și la colegii mei. Urmarea? Comunitatea noastră s-a schimbat, am trecut prin pandemie cu alte resurse – nu am avut cazuri de burnout, nu am avut situații de anxietate crescute sau, dacă le-am avut, le-am putut gestiona mai bine ca urmare a relațiilor create anterior. Odată cu acestea a venit și recunoștința – „Sunt mult mai bine eu, copiii mei, comunitatea” –, dar și responsabilitatea – „Tu ai acum, iar ceilalți nu”. Și atunci, din bine, poți să dai. Din prea puțin, e mai greu să dai.
Acela a fost momentul în care, într-adevăr, am pornit ”Școala Încrederii”, care este o asociație creată pentru a schimba scopul școlilor de stat. Pentru că scopul unei școli, atât de stat, dar și particulară, nu ține de rezultatele academice. Dacă rămânem în paradigma școala este despre rezultate academice, am eșuat și continuăm să eșuăm pentru că acest lucru era important, într-adevăr, dar acum 100, 50 sau 20 de ani.
Astăzi, scopul unei școli ar trebui să fie acela de a susține dezvoltarea copiilor astfel încât aceștia să se dezvolte sănătos emoțional, să fie încrezători în ei, în cine sunt, să știe ce au de făcut pe mai departe, să fie flexibili și adaptabili pentru că viitorul lor va pune mult accent pe echilibru și adaptabilitate.
Performanța, notele, în esență coboară mult în lista criteriilor și este foarte bine să fie așa, mai ales în perioada pe care o trăim. Când există asistenți virtuali, când informația este la un click distanță, de ce ai mai măsura capacitatea copilului prin note/numere?
Cum implementați asta la nivel de școli de stat din România?
Ne-am dat seama că am identificat o nevoie clară și că profesorii și directorii din școlile de stat sunt motivați să se schimbe, contrar percepției publice. Și atunci, în 2020, am pornit la drum cu 50 de școli de stat. Astăzi, patru ani mai târziu, acest concept se aplică în 284 de școli din 37 de județe.
Ce înseamnă pentru o școală de stat? Înseamnă că directorul și echipa de management a școlii decid să înceapă un proces de schimbare de trei ani. Procesul de schimbare este foarte personal, scopul fiind de a mă schimba ca om – la nivel de relații, să-mi doresc relații mai sănătoase să pun în practică și după aceea să aplic și în clasă, în relațiile cu elevii.
Timp de trei ani, ei sunt însoțiți de o echipă din ”Școala Încrederii”, atât o echipă administrativă, cât și o echipă de traineri, și, în fiecare an, au câte două tematici de training: parcurg training-urile online, apoi au sesiuni de coaching pe Zoom, și au acces și la alte instrumente, cum ar fi grup de suport pentru directori.
O dată la două săptămâni ne întâlnim și vorbim despre cum le este lor și copiilor lor. Separat, avem și grup de suport pentru consilieri și profesori, pentru că ne-am dat seama că, de fapt, consilierii din școli sunt singuri, ceea ce este o paradigmă nesănătoasă. În prezent, în România, există un consilier la 1.000 de elevi, în loc să avem un consilier la 30 de adulți, ca să reușim să susținem schimbarea în școli. Așa ducem modelul din Transylvania College în școlile de stat.
Au trecut deja patru ani de când ați început programul. Se văd rezultatele?
„Școala Încrederii” este un program gratuit pentru școli. Noi facem foundraising și suntem norocoși/privilegiați să avem atât companii care sprijină școlile, cât și persoane fizice. Avem o campanie prin care, similar cu proiectul „Construim Spitale”, noi „Construim Școli” și oamenii pot să doneze trimițând un SMS la 8845 cu textul „Încredere”, de exemplu.
Avem poveștile de succes ale profesorilor care au trecut de la mentalitatea „eu nu pot să recunosc în fața copiilor că greșesc, pentru că vor crede despre mine că sunt slab” la „din contră, atunci când recunosc că am greșit, copiii au mai mare încredere în mine”. Recunoscând și făcând asta la clasă, le arăți elevilor că este absolut normal să greșești iar acesta este un lucru pe care îl avem în comun.
În pandemie ați creat liceul Spark. Care a fost ideea și proiectul în sine?
Privind în urmă, la pandemie, îmi dau seama, acum, cum poate fi benefică o criză. Pentru noi, criza declanșată în 2020 a avut și o latură benefică. Am început Școala Încrederii în 2020, cu 50 de școli, dar sămânța a fost plantată cu un an înainte, în 2019. Ideea, germenele pentru Spark Generation a venit tot în 2020, iar implementarea a început un an mai târziu, când pe de o parte eram recunoscătoare, pe de alta destul de supărată.
Copiii din Transylvania College învățau cu toții online. Imediat ce s-a întâmplat acest lucru, profesorii au știut că primul lucru pe care îl au de făcut nu este să livreze lecții, ci să se conecteze emoțional cu copiii, ca ei să se simtă în siguranță. În jurul lor, toată lumea era înnebunită. Atunci când ești copil, te uiți în stânga, în dreapta, sus, jos și ce simți? Teamă, frică, anxietate, neputință. Se amestecau toate emoțiile, mai ales cele negative.
Și atunci rolul nostru, al adulților, a fost să le oferim în primul rând sprijin emoțional, pentru că apoi vor învăța. Atunci mi-am dat seama că foarte mulți adolescenți ori nu mergeau la școală, ori nu primeau acest sprijin pentru sănătatea lor emoțională și mentală. Acela a fost momentul în care am zis să pornim ca echipă un proiect nou.
La început, Spark a fost o alternativă la sistemul de educație actual, un spațiu care se adresa adolescenților care nu pot să meargă la școală sau nu vor să revină la școală. De obicei, sunt mai multe motive pentru care se întâmplă acest lucru. Fie pentru că sunt sportivi de performanță, muzicieni, au o pasiune pe care vor să și-o dezvolte mai mult iar sistemul clasic de educație, de luni până vineri, de dimineața până după-amiază, nu funcționează pentru ei. Sau pentru copiii care după pandemie, din cauza anxietății, depresiei, nevoilor emoționale și mentale, nu pot sau nu vor să revină la școală.
Între timp, SparK Generation s-a dezvoltat și a devenit o platformă educațională atât pentru adolescenții care nu pot să meargă la școală, cât și pentru școli de stat și particulare din întreaga lume. Cu Școala Încrederii suntem prezenți în România. Cu Spark suntem prezenți la nivel internațional.
Cine folosește platforma?
Pe platforma Spark Generation avem utilizatori din 25 de țări. Lucrăm cu școli ca și Transylvania College sau cu școli de stat care vor să-și diversifice oferta. Adică fie nu au materiile pe care noi le oferim prin Spark Generation, fie vor ca profesorii lor să se concentreze pe o altfel de predare.
Și atunci adolescenții, folosind Spark Generation, învață după-amiază teoria și apoi vin la clasă unde au integrarea și aplicarea. Pentru că un profesor de matematică, de exemplu, are toți elevii în platformă, le dă să lucreze înainte partea de învățare (noi avem toate cursurile gata pregătite) și atunci elevul învață după-amiaza, jumătate de oră la matematică, a doua zi vine și, pentru că învățarea este socială, primește ghidaj unu-la-unu de la profesor (care are mai mult timp, pentru că nu mai trebuie să predea tot) sau participă la activități practice.
De fapt, acesta este stilul de învățare pe care școlile vor să o aplice de mult, dar nu reușesc încă: o învățare personalizată și una de tip ”clip learning”, adică adolescenții fac în timpul lor o parte și când vin în clasă învață unu-la-unu.
Ce înseamnă asta din punct de vedere al costurilor?
Pentru școlile de stat, utilizarea platformei este gratuită în timpul orelor de program, adică de luni până vineri, de la 8:00 până se închide școala. Profesorii și adolescenții pot folosi tot conținutul gratuit. Pentru utilizarea platformei după amiază, părinții plătesc un abonament de acces comparabil cu prețul unui abonament Netflix, de exemplu: 10 euro pe lună. Am ales acest preț pentru că, repet, ne dorim ca partea financiară să nu fie o barieră la a avea acces la un conținut valoros pe partea academică, de wellbeing și pe partea de future readiness. Iar pentru școlile particulare, abonamentul costă 5 euro pe lună, pentru că școlile particulare au buget pentru a investi în tehnologie.
Cum ați ajuns în școli din 25 de țări?
Cu Spark Generation, noi suntem ed-tech, un start-up educațional, ceea ce înseamnă că ne dezvoltăm în runde de finanțare. Primele investiții, pentru primii doi ani, au venit de la Transylvania College, pentru că am decis că este o investiție inteligentă.
Apoi, anul trecut, în luna mai, am ridicat o rundă de finanțare, de 1,5 milioane de euro prin SeedBlink, de la Angel Investors și de la un partener tech, iar anul acesta suntem într-o nouă rundă de finanțare de 2 milioane de euro, din care avem deja strânși 800.000 de euro. Sunt foarte recunoscătoare că suntem în punctul acesta și simțim că o să închidem runda.
De data aceasta, este o rundă cu VC-uri (Venture Capital – n. red.): căutăm un investitor principal și apoi vom deschide runda de finanțare și prin SeedBlink. Ce înseamnă aceste runde? Înseamnă că suntem un start-up care trebuie să scalăm de trei ori și ca venituri și ca număr de utilizatori, și chiar facem asta.
Școlile află de noi de pe blogul pe care îl avem și care are indexare foarte bună, din ”word of mouth”, adică din recomandările celor care ne cunosc și sunt mulțumiți de noi, dar și de la diferite târguri, conferințe, parteneriate cu rețele de școli pe care le avem.
Ce planuri mai aveți?
Fiecare dintre cele trei organizații se află într-o etapă diferită de dezvoltare. Ce au în comun? Ideea de creștere și scalare. Tocmai am lansat modelul V2 în cadrul proiectului Școala Încrederii: cum ar trebui să arate o școală de stat după trei ani de proiect. Este o școală în care atât starea mentală și emoțională dar și rezultatele academice sunt la fel de importante – sunt două mâini pe care le folosim constant lecție de lecție, oră de oră, activitate de activitate. Și acolo vom deschide înscrierile pentru noi școli anul viitor. Deocamdată aplicăm modelul V2 și vedem unde suntem, îl măsurăm, îl cercetăm și colectăm feedback.
Și Spark Generation este pe un model de scalare. Vor fi integrate sute de școli, zeci de mii de utilizatori în platformă în următorul an și vizăm creșterea echipei pentru că ne dezvoltăm foarte mult.
Ca business în educație în România, care sunt provocările pe care le vedeți?
Noi avem un grup de leadership comun în care suntem nouă femei. Suntem nouă mame, toate femei motivate să ne schimbăm în primul rând noi, pentru ca apoi să ne fie bine în familii și în școlile pe care le conducem. Așa ne-am dat seama în timp că multe din provocări sunt la noi, mental. Și acest lucru este valabil în tot ce înseamnă educație. Profesorii care nu cred că se poate. Directorii care nu se consideră binecuvântați, deși sunt într-o poziție incredibilă. Sponsorii care spun „în loc să mai investesc în educație, mă duc în alt domeniu”. Părinții care se limitează să vorbească urât de profesori. Acestea sunt niște provocări pe care noi ni le aducem din trecut, din trecutul nostru și pe care le avem de vindecat, ca adulți, în România.
În educația din România, noi adulții (profesorii, părinții, directorii) avem de parcurs un proces pe care putem să ni-l asumăm sau nu. Și când nu ni-l asumăm se vede în copiii noștri.
Deci nu sistemul e o problemă în România, ci oamenii?
Sistemul suntem fiecare dintre noi și știm clar că schimbarea începe cu unul. Acest lucru îl spun și directorilor. Întrebarea mea este „de câți oameni este nevoie într-o școală ca să se întâmple schimbare?” „De toți” zic. Nu, greșit. Alții spun „Păi, de majoritatea”. Nu. „Păi, de cinci”. Nu. Până când se luminează și zic „unul”. Un profesor sau un director care vrea să facă ceva diferit. Un părinte. Și chiar este o realitate, pentru că am trăit-o în viața mea și știu că așa este.
Care sunt oportunitățile în această țară?
Am lucrat cu mulți consultanți de-a lungul anilor și ultimul care ne-a și ajutat să ne identificăm foarte clar scopul existenței noastre zicea că noi suntem cei mai potriviți, România este țara cea mai potrivită. Părinții și profesorii și directorii de aici, din România, suntem cei mai potriviți să creăm un nou model de educație, bazat pe această zonă de sănătate mentală și emoțională și pe academic.
L-am întrebat ”De ce?”. Răspunsul a fost: ”Pentru că voi știți ce a însemnat să fie oribil. Pentru că voi știți ce înseamnă suferință, știți ce înseamnă durere, știți ce înseamnă anxietate, depresie. Pentru că vă uitați în stânga, în dreapta și le trăiți. Ok. În alte țări e bine, e mai bine. Ok. Și atunci cine poate gândi un model?”. Îmi caut resurse, unelte există deja și acest lucru este incredibil.
Trăim într-o vreme în care putem să avem acces imediat la terapie, consiliere, la cărți, cursuri și conferințe. Și atunci suntem oamenii potriviți la locul potrivit, ca țară, să ne vindecăm pe noi și să creăm un alt model de educație. Pentru că știm ce este suferința.
În cât timp vom fi mai bine ca școală, ca educație în România?
Generația următoare deja are șanse, pentru că văd că și noi, părinții, suntem tot mai motivați să nu repetăm erorile altora, să nu ne punem copiii în situația de a retrăi în școli experiențele de abuz prin care am trecut noi. Și profesorii sunt tot mai motivați să nu repete. De aceea au rămas în sistem, pentru că i-a durut și pe ei și vor să fie mai bine. Directorii cu care lucrăm sunt niște oameni incredibili pentru că aleg să rămână în sistem, să fie parte din sistem și să ducă greul cu ei.
Ca timp, nu mai este mult. Vorbim de 10 ani ca generația aceasta să dea generații mai sănătoase și atât. Copiii noștri clar au alte șanse.