Ramona Vlai, învățătoarea care face Rai din ce are, la Fibiș: Dacă eu le arăt că la școală e fain, așa vor vedea și ei lucrurile

Ramona Vlai, învățătoarea care face Rai din ce are, la Fibiș: Dacă eu le arăt că la școală e fain, așa vor vedea și ei lucrurile

Poți face Rai din ce ai, inclusiv la școală, iar Ramona Vlai face asta în fiecare zi pentru copiii ei de la Școala Gimnazială Nicolae Groza din Fibiș, satul ei natal din Timiș.

Orele în clasa ei arată cu totul altfel decât ne amintim fiecare dintre noi că era la școală: copiii intră pe ușa unei rulote, într-o poieniță, de unde pornesc în călătorii fantastice în jurul lumii, învață să-și folosească mintea să discearnă informațiile, să-și folosească mânuțele să se descurce în viață, și, în primul rând învață că la școală e frumos.

”Pe mine mă interesează foarte mult să-l aduc (pe copil - n.red) în situația în care, văzând cum fac eu, să facă și el. Să facă, efectiv, el cu mânuța lui, să gândească el cu mintea lui. Și atunci voi ști că el are tehnica de a învăța. Eu asta vreau să-l învăț, să înțeleagă cum să învețe, cum să se dezvolte spre a învăța. Și atunci, întotdeauna în viață va ști cum să învețe din jurul lui”, povestește învățătoarea pentru spotmedia.ro.

În ceea ce privește fondurile, ”cine reuștește să se zbată un pic, găsește”, spune Mona Vlai, care a făcut și o pagină de Facebook dedicată educației, Piticii Monei. Acolo arată lumii întregi cum poate fi școala mai frumoasă, iar lumea întreagă nu a rămas indiferentă, după cum ne povestește chiar ea.

Următorul plan este Bibliozaurul, autobuzul-bibliotecă pe care copiii îl așteaptă cu nerăbdare.

Cum decurg orele la clasele dumneavoastră?

Facem foarte multe lucruri practice. Eu merg pe ideea că elevii din ziua de azi nu mai sunt cei cărora vii să le prezinți informații pentru că ei deja își culeg foarte multe informații din online. Eu doar vin să-i învăț cum să aleagă informațiile, care sunt informațiile reale, care sunt cele care nu trebuie băgate în seamă, cum să le structureze… îi învăț, practic, să analizeze, să sintetizeze, să selecteze, asta îi învățăm noi. Să le pună cap la cap și să le fie de ajutor în viața de adult.

Spre exemplu, anul acesta eu am clasa a întâia. Și îi învăț, desigur, literele de mână. Și la fiecare literă nouă am gândit ca printre activitățile pe care le facem să fie și o călătorie virtuală într-o țară care începe cu litera respectivă. Și am denumit acest plan de activitate ”Cu literele în jurul lumii”.

Și de aici au pornit idei în toate direcțiile. Am vopsit pereții ca să arate ca niște munți, ca să fim când intrăm în clasă într-o poieniță.

Ușa de la intrarea în clasă am făcut-o precum o rulotă.

Deci noi de fiecare dată când venim la școală, practic, plecăm într-o călătorie și ne oprim în poienițe și ne ținem orele în poienițe.

Am solicitat persoane care au fost în anumite țări în care trebuia noi să ”ajungem” care să ne fie ”ghizi”. Am fost în vreo 14-15 călătorii deja, mai avem până la finalul anului.

Proiectul a prins foarte bine, copiilor le place foarte mult. N-am insistat pe foarte multe informații despre țările respective… Ne-a interesat în special distanța de la Fibiș până în țara respectivă sau până în orașul în care a locuit ghidul nostru.

Ne-au interesat, de exemplu, câteva curiozități. Am avut o situație foarte interesantă pentru că mai întâi am început cu litera A, am fost în Anglia și ghidul nostru ne-a povestit de un rege al Norvegiei care a dăruit un urs polar unui rege al Angliei și ursul stătea în Tamisa și mânca pește și era legat cu lanțuri… Când am ajuns la Norvegia, domnul care ne-a fost ghid ne-a zis același lucru și am avut așa o bucurie să-i aud pe copii spunând ”noi am auzit asta, noi știm asta”. Deci i-a impactat ce au auzit. Au rămas cu niște informații pur și simplu pentru că au fost prezentate în modul acesta drăguț și interactiv. Nu pentru că au citit într-un manual.

În rest, lucrăm foarte mult cu experimente, cu lucruri vizuale, să facă ei cât mai mult, să croșetăm, să tricotăm, să țesem să batem cuie dacă trebuie… orice le poate dezvolta lor abilități pentru viitor.

Ce v-a inspirat în acest stil de predare?

Pur și simplu obiectivele. Obiectivele pe care mi le setez. Că pe mine nu mă interesează copilul să știe la prefecție absolut tot ce este în manual și tot ce am povestit eu. Că eu știu foarte clar că un copil din ceea ce îi spun eu, dacă îi dau cinci informații, el va reține două sau trei. Dacă eu îi dau zece informații el va reține cinci. Pe mine mă interesează foarte mult să-l aduc în situația în care, văzând cum fac eu, să facă și el. Să facă, efectiv, el cu mânuța lui, să gândească el cu mintea lui. Și atunci voi ști că el are tehnica de a învăța. Eu asta vreau să-l învăț, să înțeleagă cum să învețe, cum să se dezvolte spre a învăța. Și atunci, întotdeauna în viață va ști cum să învețe din jurul lui.

Cum se potrivește acest stil cu programa școlară?

Se potrivește și nu prea. Avantajul dascălului este că poate adapta foarte mult, că nu este obligat să lucreze cu un anume manual sau poți să nu folosești deloc manualul. Poți să folosești orice materiale care își sunt de folos ca să atingi niște obiecive.

Și dacă obiectivul meu, de exemplu, este să învăț copilul să numere până la 10, eu nu trebuie să-l pun pe el să scrie numerele astea. Eu pot să îl pun să așeze grupulețe de boabe de fasole, cum am făcut noi când am învățat zecile și unitățile. Am lucrat o săptămână întreagă numai cu boabe de fasole, nu am scris nimic și nici nu a fost nevoie. Și la finalul săptămânii fiecare a știut care e unitatea, care e zecimala, cum se formează. Nu suntem obligați să folosim ceea ce s-ar părea că trebuie. Adică manualul și caietul, din fericire. Dar obiectivele trebuie atinse. Și aici suntem foarte atenți, ca indiferent ce metodă folosim, când tragem linie obiectivele să fie atinse.

Cum este misiunea de învățător la sat?

E cu plusuri și cu minusuri. Dar eu am învățat în acești câțiva ani de când predau aici la Fibiș să mă concentrez mai mult pe plusuri și să le aduc în avantajul meu.

Eu sunt de aici din sat și mă cunosc cu toată lumea și asta poate fi benefic când vine vorba despre background-ul copilului. Adică dacă el vine necăjit și tu știi, pentru că ai auzit, că s-a întâmplat ceva acasă, atunci altfel tratezi situația față de un copil al cărui background nu-l cunoști.

Dar se simte cel mai mult în ceea ce privește dotările. Că materiale de lucru avem și găsim. Și de când există Piticii Monei, ca pagină, primesc telefoane și donații: câteva mii de bețe de înghețată, lampioane, foarte multe materiale primite.

Ceea ce ne-ar lipsi face parte din dotările școlii. Dar nu țin minte să fi cerut ceva și să nu fi primit. Și primăria ne sprijină. Am obținut, spre exemplu, un microbuz școlar. Și de câte ori ne dorim să mergem la Timișoara, sau în excursie, sau oriunde vrem, niciodată nu ne-au spus că nu se poate. Și în plus, îi aduce zilnic la școală.

Aveți în plan și Bibliozaurul…

Bibliozaurul a pornit de la o nevoie pe care am identificat-o în școală, și anume că nu avem o bibliotecă. Avem un depozit de cărți, micuț, întunecat, fără lumină naturală și copiii nu se duc acolo, nu e interesant pentru ei. Nu s-ar fi dus niciunul să ia nicio carte. Ei bine, de când am scos cărțile pe holul școlii și ne-a făcut tata niște rafturi aici de pus în clasă, în fiecare zi schimbăm cărți. E o bucurie pentru mine să văd asta.

Și am zis că dacă tot nu există spațiu suficient în școală, hai să facem ceva în exterior. Sigur că o clădire nouă nu ne-am permis. Așa că cel mai bun înlocuitor a fost un autobuz vechi pe care vrem să-l renovăm, să-l pregătim și pentru vreme mai puțin prielnică, îl umplem cu cărți și în jurul lui să creăm un spațiu de lectură sau alte ateliere. Într-o anexă a școlii vrem să facem un colț cu piese de teatru, cu o mini scenă, dar astea toate vor veni în timp.

Nu avem fonduri, ne-am înscris la Timotion, care este un eveniment caritabil care se ține in fiecare an la Timișoara și el sprijină câteva proiecte, în fiecare an. Lumea se poate înscrie la curse de alergare, la curse de bicicletă… Anul acesta se face și o campanie de donare de sânge și o companie achită taxa.

Ce zic copiii de idee?

Copiii sunt foarte entuziasmați, în fiecare zi întreabă: Doamna, când vine autobuzul? Doamna, putem să-l pictăm și noi? Chiar așa o să fie plin, plin cu cărți? Îl pornim și plecăm cu el prin lume? Imaginația lor e grozavă. De multe ori aud de la ei niște idei foarte bune pe care efectiv le introduc în lecție.

Spre exemplu, am ajuns la litera K și le-am vorbit despre Kenya și alte exemple. Și unul dintre ei a zis ”karate” și pornind de la asta am început să vorbim. Pentru mâine le-am pregătit origami karatist. De multe ori ei sunt inspirația. Mai ales că, cu cât o propunere vine de la ei, cu atât le e mai drag să facă.

Ce ar trebui să se întâmple ca fiecare copil, fi el de la sat sau de la oraș, să beneficieze de o educație altfel?

Sunt mai multe aspecte. Din punctul meu de vedere, felul în care suntem pregătiți noi, dascălii, în primul rând. În al doilea rând, felul în care intrăm în sistem, pentru că sunt oameni (…) care ocupă locul altor oameni care ar face o diferență.

Cred că e important și felul în care construim relația cu părinții. Că, de fapt, noi suntem adulții din viața copiilor. Și dacă noi, profesorii, nu suntem educați spre a fi deschiși, spre a-i face pe părinți să înțeleagă că numai împreună putem să ajutăm copilul... Trebuie să avem același obiectiv și noi, și ei. Cred că asta ne lipsește în momentul acesta. Se fac cursuri de parenting, și eu lucrez în domeniu, dar nu ajunge la toată lumea informația.

În ceea ce privește fondurile… nu sunt bani pentru spitale, ce să mai zic pentru educație. Facem Rai din ce avem, în momentul ăsta. Cine reușește să se zbată un pic, găsește.

În felul în care îi educăm pe copii să vadă educația, așa își vor face meseria. Și poate ajung în Ministerul Educației sau în învățământ.

Dar dacă eu le arăt că la școală e fain, așa vor vedea și ei lucrurile.

Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru meseria de descăl?

Cred că pasiunea am avut-o întotdeauna pentru că - imi povestesc bunicii mei - de când eram mică organizam copiii de pe stradă. Eram cea mai mare dintre ei și fiecare știa ce are de făcut pentru că-i țineam într-o ordine bine stabilită. Apoi am urmat facultatea de engleză-spaniolă și, în cadrul acestei facultăți am avut și partea de predat, am fost în practică, în școli.

A fost fain, apoi am predat în câteva școli, dar când am ajuns la catedră ca profesor pentru învățământ primar, după câteva săptămâni am știu că nu mai vreau să fac altceva decât asta. Aici la Fibiș. Nici nu aș vrea să merg în altă școală.

Aici simt că e locul în care am un impact deosebit asupra copiilor și asupra comunității și pot să am și libertatea de a face ceea ce îmi doresc și proiectele mele sunt acceptate și direcțiunea este deschisă spre ceea ce propun. E locul în care pot să fac cât mai mult din ce-mi doresc.