Cărțile sunt cele mai bune unelte de modelare a viitorului adult și, cu cât mai devreme țin o carte în mână, cu atât mai mari sunt șansele ca micuții noștri să ajungă oamenii de succes de mâine.
Pe acest principiu a luat naștere și NABU, o organizație din New York care și-a propus încă din 2013 să alfabetizeze o lume întreagă, din Africa și până în India. NABU a ajuns și în România și și-a propus ca până în 2025 toți copiii din România să cunoască 100 de povești cel puțin.
Sub forma unei aplicații ușor de descărcat și de utilizat chiar și pe telefoane mai puțin performante, fără să aibă nevoie de cea mai strălucită conexiune la internet, NABU le oferă părinților și copiilor din mediile defavorizate acces la o bibliotecă digitală gândită special pentru ei, astfel încât chiar dacă biblioteca satului e săracă, viața lor să devină mai bogată în fiecare seară.
Un fel de Netflix, cum ar zice copiii, doar că în loc de filme ai acces la cărți pentru toate vârstele, de la 2 la 10 ani.
Și totuși, cum reușește această aplicație să pătrundă chiar și în casele de chirpici unde grijile primare sunt pâinea de pe masă și frigul de afară? Secretul stă în mâinile voluntarilor de la asociația OvidiuRO, care are cea mai mare rețea de educatoare în toată țara și experiență în lucrul cu copiii din mediile defavorizate.
”În mediul rural oamenii se cunosc nu doar profesional. Sunt rude, familii, locuiesc pe aceeași stradă, se cunosc de la biserică… Rețelele sociale sunt mult mai puternice. De aceea zic că pentru a crește accesul copiilor la educație timpurie de calitate, educatoarele sunt cheia. Cu cât resursele sunt mai bune, cu atât ele le vor adopta și le vor promova la rândul lor părinților și copiilor”, explică Maria Gheorghiu, cofondator și Director Executiv al Asociației OvidiuRo, într-un interviu acordat spotmedia.ro.
Iar copiii sunt fascinați, mai ales că povești din toată lumea sunt traduse și redesenate astfel încât să se identifice cultural cu fiecare carte pe care o descarcă și apoi o citesc împreună cu părinții. Mai mult decât atât, creatorii aplicației promit cât mai multe titluri în format audiobook și, nu în ultimul rând, o funcție de gamification menită să-i atragă și mai tare pe copii în lumea cărților.
Și pentru că astfel de inițiative nu pot veni decât de la oameni deosebiți, cu drag de copii și experiență în modelarea lor, am vorbit cu Maria Gheorghiu despre drumul pe care l-a parcurs ea în sistemul românesc de învățământ din anii '90 și până acum și despre eforturile pe care le-a depus pentru a fi un pilon de schimbare pentru cei mai puțin norocoși dintre copiii României.
Ce v-a atras pe drumul acesta al educației timpurii?
Eu am început să lucrez în educație din 1997. Primii 15 ani de carieră au fost în învățământul public, iar în 2001 m-am mutat în Bacău unde, împreună cu Leslie Hawke am pornit un program pentru copiii care cerșeau pe stradă și pentru mamele lor.
Evident, copiii care stăteau în stradă nu mergeau la școală, fie că nu fuseseră înscriși niciodată, fie că au mers foarte puțin la școală. Și lucrând ani de zile cu copiii și mamele din aceste familii, ne-am dat seama ce decalaj mare este și ce lipsă de oportunități pentru familiile sărace.
Acolo am avut cele mai mari provocări profesionale, deoarece copiii voiau să învețe, iar noi trebuia să găsim soluții educaționale pentru fiecare dintre ei.
Erau copii de 10-11 ani care nu fuseseră niciodată la școală, erau copii care abia începuseră grădinița și trebuia să găsim soluții de integrare.
Și acum am dezvoltat o constelație de proiecte, de la grădinița socială, programe de a doua șansă, programe remediale, programe de recuperare, de acclerare a învățării.
Zece ani am lucrat cu acești copii și aceste mame și am testat fel și fel de soluții. După zece ani am tras linie și ne-am uitat la ce a creat impactul cel mai mare, ce anume din ce am făcut noi a ajutat cel mai mult copiii să aibă un parcurs educațional de succes și ne-am dat seama că acei copii care au început mai devreme, care erau în grădiniță când am început noi intervenția au avut cele mai multe șanse de a rămâne în școală, de a nu abandona și, evident, de a învăța foarte bine.
Am început să ne uităm și la literatura de specialitate și, atunci în 2009, ne-am dat seama că educația timpurie este cea mai importantă investiție pe care o putem face pentru a sparge acest cerc vicios al abandonului școlar, al marginalizării sociale.
Pentru că în 2008 noi lansasem programul ”Fiecare copil în școală”, am mai avut câteva experiențe în zonele defavorizate, unde ne-am dat seama că dacă nu începem de la grădiniță, indiferent ce facem la școală nu vom putea oferi oportunități copiilor și atunci am pornit programul ”Fiecare copil în grădiniță”, în 2010.
Aceea a fost strategia pe care mi-am asumat-o, că tot ce face organizația noastră este creșterea accesului la educație timpurie și creșterea calității educației timpurii din țara noastră.
Aș vrea să ne întoarcem puțin în timp, în anii 90, și să ne vorbiți despre experiența dumneavoastră ca învățător în State.
Am lucrat în primii ani în învățământul tradițional iar în 1996 am fost recrutată de echipa de la Step By Step și am avut această oportunitate de a merge într-o vizită de documentare în SUA și a vizita școli și grădinițe de acolo.
Practic, în acea vizită de documentare am găsit niște răspunsuri pe care le căutam, pentru că meseria de profesor e o meserie foarte frumoasă dar și foarte grea.
În anii '90 a fost o perioadă de transformare nu doar profesională ci și socială în țara noastră. S-au deschis foarte multe oportunități, iar eu am avut șansa să merg în această vizită care mi-a marcat traseul profesional ulterior.
V-ați gândit vreodată să vă stabiliți acolo?
Eu am crezut întotdeauna că România e locul în care pot contribui cel mai bine, am avut tot timpul oportunități de dezvoltare profesională.
S-a schimbat ceva în România față de cum arătau lucrurile în anii 90?
S-au schimbat foarte mult lucrurile, Vrând, nevrând, lucrurile se modernizează. Sunt foarte multe schimbări în bine. Ce nu funcționează bine este decalajul acesta care crește între educația în mediul urban și educația în mediul rural.
NABU poate fi descărcată gratuit din App Store sau Google Play.
Pentru că am ajuns în acest punct, vreau să vorbim despre NABU și alegerea de a aduce aplicația în România.
Parteneriatul pentru NABU a fost inițiat de UiPath Foundation. Noi aveam un parteneriat în cadrul programului ”Fiecare copil merită o poveste” prin care susțineam activitățile de lectură din mediul rural și ne-am gândit că pentru a crește acoperirea acestui program am avea nevoie și de resurse digitale.
Evident că a fost în context și cu pandemia care ne-a forțat pe toți să învățăm în domeniul digital. La început ni s-a părut o provocare pentru că există cele două lumi: există copii care sunt suprasaturați de digital - aici e provocarea cum să-i ții departe pe copii de telefoane - și există copii care n-au avut niciodată acces la tabletă, la telefoane și pentru ei asta poate însemna învățare, le poate crește calitatea experiențelor de învățare.
Și ne-am uitat la acest parteneriat în trei ca la o oportunitate de a ajunge acolo unde nu reușeam să ajungem cu mijloacele clasice.
Ce v-ați propus, concret, odată ce ați adus NABU în România?
NABU creează aceste resurse de calitate pentru a încuraja lectura în familie. Evident, și în grădinițe, dar e totuși o resursă pentru telefon și pentru familie. Vrem să ajungă la cât mai mulți copii, în special la copiii care nu au acces la cărți, la biblioteci, de a participa la activități de lectură.
Cum reușiți să duceți această soluție digitală în sate, în localități în care oamenii nu au cele necesare pentru traiul de zi cu zi?
Noi avem cea mai mare și mai puternică comunitate de educatoare, pentru că lucrăm cu grădinițele din toată țara.
În România ai școala în comuna de centru, dar ai grădiniță în fiecare sat. Practic, rețeaua de educatoare din România este cea mai răspândită. Și, lucrând de atâta timp cu ele în programul de creștere a calității educației timpurii, am reușit să construim această rețea și ajungem la cele mai îndepărtate familii prin intermediul educatoarelor. De multe ori educatoarele fac și muncă de teren, îi ajută pe părinți să-și înscrie copiii la grădiniță.
Cu NABU, de exemplu, în pandemie, aveam pachetul acesta de cărți și de fișă, educatoarele mergeau din poartă în poartă pentru a duce aceste cărți la copii.
În mediul rural oamenii se cunosc nu doar profesional. Sunt rude, familii, locuiesc pe aceeași stradă, se cunosc de la biserică… Rețelele sociale sunt mult mai puternice. De aceea zic că pentru a crește accesul copiilor la educație timpurie de calitate educatoarele sunt cheia. Cu cât resursele sunt mai bune, cu atât ele le vor adopta și le vor promova la rândul lor părinților și copiilor.
Doar că și părinții trebuie convinși să participe, să le citească copiilor măcar o dată sau de două ori pe săptămână.
Experiența mea cu părinții foarte săraci, cu părinții cu un nivel de educație formală foarte scăzut este că, exact ca oricare dintre noi, își iubesc copiii și își doresc un viitor mai bun pentru. Și ceea ce ține de ei vor face pentru copiii lor. De aceea eu cred foarte mult în relația care se stabilește între educator și familie. Și dacă primesc sfaturi potrivite, părinții vor aloca timp.
Evident, e foarte diferit contextul, iar prioritatea familiilor sărace este cum să pună pâine pe masă în fiecare zi. Pe de altă parte, mai există o oportunitate acolo: sunt mulți copii în familie, sunt și frații mai mari care știu să citească. Ei pot citi cu frații lor mai mici.
Oricum, aveți în plan să dezvoltați partea de audiobook și gamification, funcții menite să-i ajute pe părinți, nu-i așa?
Cartea aceasta pe care am oferit-o educatoarelor din toată țara, Luna Betiluna și Dora Minodora în Țara lui Pește Mămăligă Prăpădește, o avem și în variantă audiobook. Andreea Esca e voluntar în programul OvidiuRO și a citit-o. Și cartea asta are pachetul complet: ai cartea în format fizic, ai cartea în format digital pe aplicația NABU și o ai și în variantă audio în resursele OvidiuRO.
Ce ar însemna ca această aplicație să ajungă la fiecare copil din România?
Ar însemna crearea unui fond de povești comune. Practic, copiii, indiferent în ce localitate stau, pot vorbi despre cărțile din aplicație. Înseamnă dezvoltarea limbajului, pentru că în cărțile bune pentru copii sunt de trei ori mai multe cuvinte mari decât într-o conversație obișnuită. Și va însemna să avem comunități de cititori pasionați.
Pentru că ce încercăm să facem prin aceste resurse, fie ele digitale, fie în formatul clasic, este să dezvoltăm apetitul pentru lectură, obiceiul de a citi. Și cu cât citești mai mult, cărți diferite, cu atât orizontul tău de cunoaștere este mai larg.
Ce alte planuri mai aveți pentru copiii din România?
Acesta este planul. Ca până în 2025 toți copiii din România să cunoască 100 de povești. Fondul de cărți este mult mai mare, astfel încât fiecare copil să-și poate alege ce-l interesează: Fie cărți cu dinozauri, fie cu Formula 1, fie cu alți copii.
Pentru că, încă o dată, contează foarte mult diversitatea de cărți la care suntem expuși în primii ani de viață.