De când proiectul legii pentru învățământul preuniversitar a fost pus în consultare publică nu am auzit nicio voce avizată care să susțină modificările pe care aceasta le pregătește, cu excepția celei legată de introducerea studiului gramaticii în liceu.
Am citit și am auzit numai critici severe, începând cu vocea cea mai autorizată în domeniu, a fostului ministru Mircea Miclea.
Am vorbit și cu profesori, directori de scoli, oameni cu mare experiență care nu înțeleg rațiunea și beneficiile schimbărilor preconizate.
În esență criticile vizează:
-accentuarea politizării prin înlocuirea inspectoratelor școlare cu deconcentrate la cheremul autorităților locale;
-stimularea industriei mediațiilor și a clivajelor sărac/bogat, urban/rural prin dreptul colegiilor de a organiza concurs de admitere cu subiecte și reguli proprii în locul evaluării naționale;
-stimularea mediocrității și prăbușirea interesului pentru învățare prin noua formulă de bacalaureat, același pentru toate profilurile, elaborat la nivelul cel mai scăzut de studiu.
România educată a marelui meditator: fabrici de meditații, mediocritate și bulevarde pentru corupție
Acestea nu sunt chestiuni de detaliu, nuanțe de interpretare. Sunt chestiuni de maximă gravitate care pot prăbuși cu totul o educație și așa precară în țara al cărei principal deficit nu e nici economic, nici demografic, ci exact în privința educației.
Dacă faci greșeli de proporții, cum sunt cele pregătite de actualul proiect, împingi sub autobuz generațiile de sub incidența legii și creezi haos care va continua și o vreme după eventuala corectare a erorilor.
Și acest haos nu afectează doar un domeniu sau altul, afectează toată societatea, chiar dacă în feluri diferite. O afectare cu mult mai gravă decât cea provocată de pandemie.
Confruntat cu aceste critici, ministrul nu a fost apt să dea răspunsuri coerente și solide. Fie a emis platitudini de tipul - dacă încredere în profesori nu e, nimic nu e. Fie a încercat să mai nuanțeze cu soluții la fel de aberante, ca în cazul subiectelor pentru admiterea în colegii.
Cel mai grav este că unele dintre teme nu sunt pentru prima dată dezbătute. De exemplu, chestiunea admiterii a fost dezbătută în exact aceiași termeni după emiterea maculaturii numită “România educată”.
Dacă cineva avea un minim respect pentru reacția societății, o minimă permeabilitate la critică, în lege nu am fi văzut exact aceeași formă cu sfidarea totală a argumentelor venite și de la autenticii specialiști, și de la părinți, și de la elevi.
Mai ales că, repet, ministrul nu a reușit ca între timp să găsească răspunsuri credibile la neajunsurile majore invocate încă de atunci.
Este așadar probabil ca și această dezbatere publică să fie degeaba și răul să se producă implacabil și iremediabil precum strivirea provocată de șenila unui tanc prin tabla căruia nu pătrunde decât o anumită muniție, nu și argumentul.
Muniția aceea este reacția publică importantă, singura aptă să sperie, așa cum l-a speriat pe Dragnea la OUG 13.
Societatea e însă pasivă. Unii nu au copii sau copiii nu sunt de vârstă școlară și se consideră neafectați de subiect. Greșit! Generațiile astfel formate le vor plăti pensiile și le vor oferi, cu profesionalismul format acum, acele servicii de care depinde însăși calitatea vieții.
Alții își calculează deja resemnați banii necesari pentru meditații și apoi pentru a plăti școlarizarea copiilor departe de țară, de unde aceștia să nu mai revină vreodată.
Iar alții pierd orice speranță în afară de a pleca spre slujbe oricât de grele care să le asigure însă ceva mai mult decât este aptă România să le ofere.
Într-un fel eu îl înțeleg pe ministrul Cîmpeanu. La fel ca mai tot acest cabinet, este acolo pentru un singur motiv: executarea întocmai și la timp a poftelor președintelui. Această lege e pofta președintelui, cum spuneam, după profilul profesional al marelui meditator.
Provincial solem, îngust, leneș și arogant, dl Iohannis pare a dori doar să pună o bornă. Nu îl interesează dacă ea este borna dezastrului, cât timp este a lui.
Iar dl Cîmpeanu execută întocmai dar, evident, nu poate da explicații convingătoare pentru ceea ce sfidează bunul simț.
Ceea ce nu înțeleg e pasivitatea societății. De ce nu iese ea să-și apere copiii și, implicit, viitorul în fața dezastrului? De ce alege doar să-i facă pachet către exil?
Putin în felul lui, păstrând proporțiile, și Iohannis în felul lui, își fac de cap și distrug țări în primul rând pentru că pot, pentru că sunt lăsați, pentru că societatea nu li se opune.
Că atâta are președintele Iohannis în cap, că ministrul Cîmpeanu este un executant nu mă miră. Mă miră că lumea privește dezastrul resemnată, căutând doar soluții individuale care nu pot să fie decât aparente.
În aceste condiții, țara asta se duce de râpă nu pentru că Iohannis sau oricare alt politician o duc acolo, ci pentru că atâta merită.