Cu lipsa sa, deja proverbială, de inteligență politică, PSD-ul aflat în Opoziție s-a grăbit să acuze Guvernul Cîțu de „austeritate”.
O gogomănie care i-a permis, însă, lui Florin Cîțu și apropiaților săi să-și aroge meritul „reformei”. Practic, năroada acuzație de auteritate din partea PSD i-a făcut pe cei de la Guvern să-și lipească, mândri, eticheta de „reformiști” și să declare că bugetul anului 2021 este unul „al reformei”.
Hai să vedem, totuși, în ce fel a început „reforma” sub actualul guvern. Păi reformele ar trebui să vizeze tocmai slăbiciunile macro-economiei noastre: cele două „deficite gemene”, cel de cont curent și cel bugetar, datoria publică în creștere, reducerea arieratelor și a datoriilor către bugete ale companiilor de stat.
Ei bine, pentru început, hai să vedem cam cum își imaginează Guvernul evoluția principalilor indicatori ai economiei:
Care va să zică, deficitul de cont curent va rămâne moț la aproape 11 miliarde de euro și anul acesta și anii următori. Deci, cel puțin anul acesta, mai ușor cu „reforma” deficitului de cont curent.
Cât privește „reforma” bugetului, iată cum stau lucrurile în viziunea guvernului. Există trei tipuri de deficite bugetare care se calculează: unul pe „cash”, care se raportează la București pentru popor și care are în vedere doar încasările și plățile efective la/din bugete, unul pe standard european ESA (la care se uită Comisia Europeană - care ține cont de venituri așteptate și de plăți angajate) și unul structural (cel mai important – la care se elimină influențele conjuncturale din diferiți ani).
Acestea fiind zise, să ne uităm la „reforma” propusă de curajosul Florin Cîțu: deficitul bugetar „pe cash” este proiectat să scadă anul acesta la 7,16% de la 9,79% din PIB în 2020, deficitul după standardul ESA este proiectat să ajungă, în 2021, la 8,23% din PIB, de la 9,1% din PIB în 2020, iar deficitul structural este prevăzut a scădea puțin-puțin la 7,42% în 2021, de la 7,76% în 2020.
Care este minunea care face ca deficitul pe „cash” să scadă atât de mult, iar celelalte deficite să scadă doar ponderat anul acesta? Simplu: economia va crește cu peste 4% (căci va crește în toată Europa), iar bugetul va încasa datoriile firmelor și persoanelor suspendate anul trecut.
Și atunci, bugetul va colecta mai mulți bani (veniturile ajung la 32,67% din PIB de la 30,99% anul trecut) dar doar „pe cash”, în contul impozitelor amânate anul trecut.
Evident că sumele datorate anului 2020 nu se regăsesc deloc în standardul ESA sau în deficitul structural. Deficitele ESA și structural sunt „amânate” la scădere abia în 2022 (6,36% cel ESA și 6,05% cel structural)!
O șmecherie de a poza cu tricoul de „reformist”, deși nu miști un deget. Ba chiar, dacă ne uităm mai bine găsim și esența marii reforme inițiate de Guvernul Cîțu: economia va crește cu peste 4% pe an, noi nu umblăm la cheltuieli și, logic, deficitele vor scădea, ca urmare a creșterii numitorului unei fracții.
Iluzia că va urma vreo „reformă” curajoasă a sistemului fiscal este repede spulberată dacă ne uităm la ponderea veniturilor în PIB: 32,67% în 2021 (cu plățile amânate în 2020); 31,4% în 2022; 30,96 în 2023 și 30,88% în 2024 (mai puțin decât în 2020).
Așadar, oameni buni, cheia „reformelor” este să nu reducem nicio cheltuială, ci doar să așteptăm să crească economia....
Cât privește datoria publică, nici aici nu găsim vreo măsură curajoasă, în sensul în care aceasta este programată să băltească pe la 54% din PIB în anii următori.
Nivel care nu ar fi de nesuportat pentru țară, doar că el nu prea e real: se pleacă de la premiza că nivelul datoriei publice (pe metodologie UE) a fost în 2020 de doar 44,3%, dar, de fapt, acesta a fost de peste 498 miliarde de lei, adică 47,7% din PIB.
Având în vedere că între prognoza de datorie publică a Guvernului și realitatea „de la firul ierbii” de la final de 2020 e o diferență de vreo 3 puncte procentuale, e clar că nivelul datoriei publice va depăși binișor 55% din PIB încă de anul acesta.
Deci s-a cam veștejit „reforma” și aici.
Dar să mergem un pic mai departe și să mai observăm ceva interesant. Ni se spune că nivelul investițiilor va fi cel mai mare din ultimii ani:
Ceea ce nu ne mai spune nimeni, însă, este efectul pervers al acestor investiții debordante: pe măsură ce cresc investițiile, cresc și deficitul comerțului cu bunuri și deficitul contului curent:
Nu vi se pare că parcă avem de-a face cu un blestem? Crește suma de investiții, crește și deficitul comercial, implicit și deficitul de cont curent. A, am uitat că noi importăm și bitumul de pe șosele și oțelul beton din structuri. Cât despre echipamentele din investiții mai complexe, ce să mai spun - oricum nu prea mai producem mai nimic...
Nu vi se pare că ați mai văzut filmul ăsta, cu „reforma” îndelung anunțată și repede fâsâită? Hai să vă împrospătez memoria.
Între 1990 și 1996, România s-a deconectat de evoluția celorlalte țări est-europene și a intrat într-un lung ciclu de regres economic.
Dacă toate celelalte state foste socialiste din Europa Centrală (grupul de la Vișegrad) au depășit rapid prăbușirea economiei din anii 1990-1993 și au cunoscut creșteri bune de Produs Intern Brut, România s-a remarcat printr-o scădere accentuată, întinsă pe un deceniu întreg.
Atunci când, la 3 noiembrie 1996, alegerile parlamentare au fost câștigate de partide care promiteau reforme consistente, menite să oprească prăbușirea economiei, nivelul de încredere în viitor al românilor, precum și așteptările investitorilor și finanțatorilor străini, erau la cote maxime.
Pe 12 decembrie 1996 s-a instalat Guvernul Victor Ciorbea, având o majoritate de necontestat în Parlament (peste 60%). Susținerea populației pentru reformarea economiei era încă și mai mare. Acum, adevărul este că noul guvern a avut un plan măreț: esența programului propus de Guvernul Ciorbea era adoptarea „terapiei de șoc” și renunțarea la reformarea graduală, care fusese principala linie politică a guvernelor de până atunci.
Pilonii „terapiei de șoc” anunțate erau: liberalizarea prețurilor, renunțarea la subvenții, privatizarea sau lichidarea principalelor companii producătoare de pierderi, restructurarea marilor regii autonome, privatizarea a 60% din portfoliul deținut atunci de către Fondul Proprietății de Stat, transformarea regiilor autonome în societăți comerciale, privatizarea băncilor, reducerea subvențiilor din agricultură, privatizarea companiilor din agricultură, încurajarea investițiilor străine. Ținta de deficit bugetar s-a redus la 3,5%.
Totul bine și frumos, până a apărut problema susținerii politice a acestor reforme. Liderii politici au realizat că nu pot pierde controlul creditării marilor companii de stat, frica de greve și mișcări sindicale radicale a contribuit și ea la răcirea apetitului reformist al politicienilor; privatizarea s-a dovedit o himeră, pe măsură ce liderii politici constatau că nu se poate controla perfect câștigătorul licitațiilor de vânzare, iar metoda de privatizare prin bursă a fost exclusă ca urmare a lipsei de control politic.
Președintele țării era obsedat ca el și sfetnicii săi să decidă câștigătorul fiecărei licitații și, în plus, tocmai descoperise avantajele de a recompensa politicienii fideli cu numiri în AGA și în Consiliile de Administrație la firmele de stat.
Astfel încât, pe la jumătatea anului 1997 se epuizaseră toate reursele de entuziasm reformator și Guvernul Ciorbea descoperea comoditatea de a juca în favoarea „sistemului”, adică renunțase total la orice schimbare. Anul 1997 s-a încheiat cu rezultate catastrofale: o scădere de PIB de peste 6%, o inflație de peste 150%, dar cu un șomaj mic (7,5%), un deficit bugetar de 3,5% din PIB și un deficit de cont curent de peste 6% din PIB:
În acest timp, în țările Vișegrad, inflația se temperase demult și toate aveau creșteri economice „frumoase”.
Deși politicienii erau extrem de mulțumiți de cum decurgea „reforma”, finanțatorii internaționali au marcat o mare dezamăgire și au întors spatele României, astfel încât țara a ajuns în pericol de incapacitate de plată în 1999, pe fondul triplării serviciului datoriei publice (costul dobânzilor la creditele luate), de la 4,7% din cheltuielile bugetare în 1996 până la 14,4% din aceleași cheltuieli în 1999:
Cheltuielile sacrificate în favoarea plății dobânzilor la datorie au fost cele pentru educație (scădere de la 10,5% în 1996 la 8,7% în 1999), pentru agricultură și păduri (de la 7,2% în 1996 la 2,7% în 1999) și pentru industrie (de la 6,4% în 1996 la 2,1% în 1999).
Lipsa accesului la împrumuturi externe a determinat reacții de panică ale Guvernului Radu Vasile, care a urmat Guvernului Ciorbea: privatizarea accelerată a multor companii, renunțarea la indexarea pensiilor și salariilor de două ori consecutiv.
Acest lucru a determinat masive nemulțumiri sociale, iar frustrările acumulate au dus la dispariția din Parlament a principalului partid de atunci, PNȚCD.
Morala crizei de credibilitate a reformei din 1997 este simplă: reforma până la urmă s-a făcut, în anii următori (1998 și 1999), dar cu atât a fost mai lung și mai dureros parcursul.
Dacă în 1997 s-au privatizat doar 1.304 companii (majoritatea, 978 companii mici) pe care s-au încasat doar 603 miliarde de lei, în 1998 și 1999 s-au privatizat peste 3.100 de companii, pe care s-au încasat 1.600 de miliarde de lei (inclusiv 180 de companii vândute investitorilor străini pentru 700 de milioane de dolari - o nimica toată, cost politic al degradării poziției financiare internaționale).
Poate vă întrebați ce a determinat lipsa de susținere politică pentru „terapia de șoc” anunțată inițial de Guvernul Ciorbea? Păi rețeta dezastrului a fost simplă: liderul principalului partid al coaliției de guvernare, Ion Diaconescu, nu și-a asumat conducerea Guvernului, ci s-a refugiat la președinția Camerei Deputaților, de unde s-a ocupat doar de partid (PNȚCD).
Partidele minore din coaliție, în schimb, au trimis la guvern liderii reali: liberalii pe Valeriu Stoica, iar PD-ul a trimis „tripleta de aur”, Băsescu-Berceanu-Babiuc. Evident că, pe lângă Stoica și Băsescu, Victor Ciorbea era un păcălici fără autoritate care, în plus, nu avea voie să ia nicio decizie fără consultarea conducerii Alianței Civice?!
Președinții organizațiilor județene PNȚCD, PNL, UDMR și PD doreau ca reformele și privatizările să se facă oriunde altundeva, numai în județele lor nu. Iar Ciorbea nici măcar nu îndrăznea să îi privească în ochi când îi aproba cuminte.
Această situație s-a deblocat numai în momentul în care în fruntea Guvernului a venit Radu Vasile, omul numărul doi din PNȚCD, liderul votat deschis de către țărăniști.
Dar era, deja, prea târziu: dezamăgirea îi cucerise pe români și toată lumea abia aștepta alegerile din 2000, care să trimită acasă Guvernul care tăia cheltuielile, ajutoarele și subvențiile. Culmea este că, la sfârșitul mandatului, în 2000, guvernarea PNȚCD-PNL-PD-UDMR reușise, deja, începerea negocierilor de aderare la UE și reîntorsese țara la creștere și la sănătate economică.
Acum hai să ne uităm încă o dată la actuala „reformă”: președintele celui mai mare partid, Ludovic Orban, s-a retras la președinția Camerei Deputaților, precum odinioară Ion Diaconescu, premier fiind numit un om de linia a doua din PNL.
În schimb, partidele mici, USRPLUS și UDMR, au trimis în Guvern liderii reali. Anvergura politică a premierului e cam mică, așadar și cu greu ni-l putem imagina luptând cu liderii județeni să închidă companii cu datorii mari sau să reducă personalul de la stat. Apropierea congresului PNL nu face decât să temporizeze suplimentar începerea unor restructurări reale.
Ei, și-acum doritorii de reforme pe pâine să pună mâna pe Biblie sau pe Constituție și să spună sincer dacă au auzit de vreun calendar sau vreun obiectiv privind lichidarea/restructurarea companiilor cu arierate. Sau de vreun calendar sau vreun obiectiv privind redimensionarea aparatului bugetar.
A auzit cineva vreo cifră concretă de reformă? De genul: vom reduce arieratele cu 50%. Sau vom reduce anvelopa salarială la bugetari cu 10%! A auzit, oare, cineva, un cuvânt despre reducerea cheltuielilor uriașe cu salariile de la metrou? Sau de la Transelectrica? Sau de reducerea salariilor de la ANRE, de la ASF sau de la alte autorități exagerat de darnice? Nu mai pun și alte întrebări, căci mi-e frică de răspunsuri. Așa, poate ne mai rămâne speranța.
Până atunci avem un deja-vu: eternul lider sindical de la metrou, Ion Rădoi, îl înfruntă cu obrăznicie pe ministrul Drulă, oferindu-i soluția închiderii magistralei 5. (sursa: AICI)
Așa e, ce să-i faci, când nimeni nu vede soluția pentru magistrala 5: utilizarea de trenuri fără mecanic (driverless) cu linie CBTC (Communications-based train control), ca la magistrala 13 din Paris. Dar de, calculatoarele și roboții nu prea știu să facă grevă!
Cei care au acceptat un proiect de magistrală clasică pentru magistrala 5 să fie conștienți că l-au făcut pe Rădoi mai puternic cu 1.000 de oameni. Nu-i nimic, dragi politicieni, la următoarea magistrală de metrou poate încercați varianta cu rame trase de cai. Membri de sindicat, desigur.