Este un om fericit pentru că visurile nu i-au fost îndeplinite, după cum spune. A primit cu mult mai mult decât putea spera în comunism.
A fost cercetător, cadru didactic, director de multinațională listată la bursa din New York, antreprenor, șofer, încărcător-descărcător. A făcut politică și a abandonat pentru că pedala pe o bicicletă fără lanț.
Acum, omul de afaceri craiovean Dan Cherciu are relaxarea unui patron experimentat de firmă medie, dar foarte bine cotată, Polisea de lângă Craiova, care face afaceri cu mari companii din domeniul automotive, mobilierului tapițat și industria ușoară. O firmă cu oameni care au îmbătrânit împreună.
Ce își dorește?
“Nu cer statului ceva mai mult decât îmi oferă acum pe hârtie. Statul, căruia îi plătesc impozit, este un fel de asociat în afacerea mea. Iar partea lui, responsabilitatea acestui asociat, este să îmi creeze condiții de dezvoltare”. De exemplu, ca angajatul său să nu mai facă până la Botoșani cu mult mai mult decât acum 10 ani.
După cum nu mai crede în propaganda de niciun fel: “L-aș întreba pe domnul Cîțu: OK, sunt niște rezultate pozitive, dar căror măsuri luate de Guvern s-ar datora aceste creșteri? Crește Germania, crește consumul în UE, evident și României îi merge bine”.
Am vorbit cu Dan Cherciu despre mediul de afaceri, despre schimbările ireversibile ale pandemiei și despre aventura lui în politică.
Când v-am sunat ca să vorbim despre interviu mi-ați spus că sunteți unul dintre fericiții căruia nu i s-au îndeplinit visurile din prima tinerețe. De ce?
Aș spune cumva contrariul, adică ceea ce mi s-a întâmplat a fost atât de minunat și de imprevizibil raportat la visurile din tinerețe. Un dar al sorții.
Ce vi s-a întâmplat?
Înainte de '89 eram un absolvent al Facultății de Automatică cu rezultate foarte bune, am lucrat într-un institut de cercetare din domeniul IT, din acele vremuri. Orizontul de așteptări al unui tânăr era destul de limitat: să ți se mărească salariul, să primești o gradație, să îți iei o Dacie, un apartament. Povesteam tuturor prietenilor de excursia mea cu BTT-ul în Polonia…
Ceea ce mi-a rezervat cu adevărat viața după '90 evident că nu a mai avut nimic în comun cu visurile din tinerețe.
Am avut ocazia să cunosc foarte mulți oameni, în țară și în străinătate, să intru în contact cu realitățile de dincolo. Am avut ocazia să colaborez cu firme străine destul de importante, să îi vizitez, să le înțeleg mentalitatea.
Am fost director al unei filiale de companie multinațională în România. Am fost și șofer, încărcător-descărcător în propria firmă, nu aveam pe vremea aia pe altcineva și trebuia să le fac pe toate.
Deci de la cercetător științific, la șofer sau manipulant de marfă până la director de multinațională și, ceea ce îmi place cel mai mult, antreprenor.
Director de multinațională în ce domeniu?
Într-un domeniu destul de nișat. Producător de etichete și echipamente pentru etichete, cea mai mare companie din domeniu, listată la bursa din New York.
Ce firmă conduceți acum?
Nu neapărat mare, ci mai degrabă reprezentativă. Deși suntem undeva sub treizeci de angajați, la categoria noastră de întreprinderi mici, și pe domeniul nostru de activitate care are legătură cu automatizările, suntem destul de zglobii.
Ani de zile am fost la categoria noastră de mărime și pe obiectul de activitate pe locul întâi în topul național organizat de Camera de Comerț.
Cu ceea ce mă mândresc sunt mai degrabă clienții noștri. Lucram aproape exclusiv pentru mari companii din domeniul automotive, din domeniul mobilierului tapițat și industria ușoară.
Cu toată această experiență, cum ați caracteriza mediul de afaceri din România?
Ani mulți în România firmele s-au dezvoltat oarecum haotic. Era normal, noi nu aveam o cultură, o educație antreprenorială și fiecare conducea după cum credea el că e mai bine.
Dacă vorbești cu un simplu cetățean, automat asociază noțiunea de privat în România cu afaceri ilegale cu statul. Dar cu toate păcatele lui, cu milionarii de carton, cu tunurile date, există un segment sănătos care face ca România să crească, să avem un PIB din ce în ce mai ridicat, să ne permitem să suportăm pensii speciale și salarii mari în mediul bugetar.
Ne dezvoltăm și, ca specific, este puternic concurențial. N-au mers jumătățile de măsură pentru că, dacă tu nu faci ceva bine, se va găsi altcineva care să o facă, fie din țară, fie din străinătate. Ori reușești să o faci firma competitivă, ori, mai devreme sau mai târziu, va dispărea.
Afacerile cu statul distorsionează concurența. V-ați lovit de lucrul ăsta sau ați făcut afaceri cu statul?
Cred că ultimele afaceri pe care le-am avut cu statul erau pe partea de hardware, pe partea de infrastructură, acum zece ani sau mai bine și nu depășeau, cred, 1-2 % din cifra totală de afaceri.
Ar fi bine să avem cât mai multe firme bune care să facă afaceri cu statul.
Dar firmele bune fac afaceri cu statul?
Din păcate, nu. De-a lungul timpului, s-au creat tot felul de bariere artificiale sub aparența că, de fapt, e normal așa.
Participarea la licitație pune o condiție legată de o cifră de afaceri care să depășească o anumită valoare. Aparent este o cerință normală, dar elimină companii care sunt bune, dar la începutul activității lor. Alte criterii, care doar par obiective, sunt legate de dotare.
În domeniul nostru, al IT-ului, să nu uităm că ani de zile s-a creat un cvasi-monopol. Toate contractele scoase de instituții ale statului, în domeniul informatizării, ajungeau la firma celebrului fugar de acum, Ghiță. Calitatea e mai mult decât îndoielnică și astăzi plătim cu toții prețul.
S-a schimbat ceva în ultimul an și ceva?
Mai degrabă simt niște zbateri. Adică am senzația că sunt câțiva miniștri care încearcă să schimbe, nu sunt însă niște rezultate concrete pe care acum să le arat, să pun degetul pe ele și să spun că s-au schimbat multe.
Aș remarca totuși ca experiență pozitivă perioada anului trecut în care ministrul Muncii, doamna Violeta Alexandru, s-a angajat să suporte 75% din salariile celor care intrau în șomaj tehnic.
E unul dintre puținele cazuri în care ceea ce a fost anunțat a și fost pus în practică, e adevărat cu câteva mici întârzieri. Una peste alta, am avut în acea perioadă grea confortul că nu suntem lăsați chiar în voia sorții.
Domnul Cîțu a tot ținut să sublinieze că politicile economice din 2020 și 2021 sunt de succes și au dus la creștere economică și încrederea investitorilor. Adevăr sau propagandă?
Eu zic mai degrabă propagandă, cum la fel există și reversul. Atunci când sunt căderi economice, nu întotdeauna poți să arăți cu degetul către Guvern. Economia României este foarte conectată la economia UE. Crește Germania, crește consumul în UE, evident și României îi merge bine.
De-a lungul timpului, indiferent că au fost guvernări PSD, PNL, aceste succese asumate, că uite a crescut producția industrială, sunt 90% mai degrabă rodul conjuncturii economice, nu al măsurilor concrete.
L-aș întrebă pe domnul Cîțu: OK, sunt niște rezultate pozitive, dar căror măsuri luate de Guvern s-ar datora aceste creșteri? Dacă mă luați repede să enumăr acum două, trei măsuri luate de acest guvern în favoarea mediului economic, n-aș fi în stare să spun.
Ați avea nevoie de unele măsuri?
Am tânjit întotdeauna după stabilitate fiscală. Nu aștept un anume nivel al impozitului, probabil cu excepția forței de muncă, care este în continuare în opinia mea destul de mult taxată, restul impozitelor și taxelor directe sau indirecte sunt la niveluri rezonabile.
Așteptarea e oarecum indirectă, nu vreau să mă țină de mână sau să îmi dea ceva Guvernul. Dar pot socoti că statul, căruia îi plătesc impozit, este un fel de asociat în afacerea mea. Iar partea lui, responsabilitatea acestui asociat, este să îmi creeze condiții de dezvoltare.
Vreau învățământ de calitate, care să ofere absolvenți pe care să îi pot angaja și să fiu competitiv pe o piață europeană, deschisă, că eu nu mă bat doar cu cei de la Pitești. Vreau o infrastructură pentru că noi avem și activitate de service și suport, care se desfășoară la sediul clienților, peste tot în România.
Timpul ca un tehnician de-al meu să ajungă, de exemplu, de la Craiova la Botoșani, cu mașina pe șoselele patriei, a crescut cu cel puțin 50% față de acum 10-15 ani. Timpul pierdut trebuie să îl plătești angajatului, iar el este risipit, nu se întoarce ca un venit.
Este o pierdere provocată de incompetența și impotența partenerului meu.
M-aș bucura ca statul să asigure condiții de sănătate. Ai plătit asigurări de sănătate ani și ani de zile, și pentru tine și pentru ceilalți angajați, dar, fiind o persoană activă, nu poți să fii pe 1 ale lunii, la ora opt în fața farmaciei că sa obții medicamentele compensate, că există un plafon care se epuizează.
OK, vorbim de solidaritate socială. Dar ce solidaritate este asta în care cel care plătește nu beneficiază?
Nu vreau să cer statului ceva mai mult decât îmi oferă acum pe hârtie, doar să-și facă datoria și să își respecte angajamentele.
Am un caz pe care chiar mi-aș fi dorit la vremea aceea să îl fac cunoscut cât mai multora. Toată lumea se laudă cu o măsură de ajutorare și încurajare pentru angajarea de studenți și tineri absolvenți. Pe durată limitată, statul suporta salariul minim, compania suporta diferența, plătea salariul integral urmând că la un moment dat statul să restituie banii.
Am angajat trei studenți în perioada vacanțelor, i-am plătit, în final am depus hârtiile necesare ca statul să returneze banii, deși, evident, ar fi fost foarte posibil să se procedeze la o compensare automată cu dările pe care le plătești în fiecare lună pe fondul de salarii. Dar la noi nu se poate să faci astfel de compensări.
Am așteptat o lună, două, trei, pe o lege foarte, foarte clară, ca în final să mă trezesc că primesc o adresa de la AJOFM că, din păcate, nu ne pot returna acei bani pentru că bugetul aprobat nu prevede aceste sume.
Am rămas interzis: o măsură clară în lege nu era bugetată și foloseau asta ca un pretext să nu-și îndeplinească obligațiile. Văzând atâta obtuzitate, cumva și eu m-am ambiționat, deși nu era o sumă foarte mare, și i-am dat în judecată.
Am obținut o decizie favorabilă, însă, surpriza surprizelor pentru mine, AJOFM a făcut și recurs. Am solicitat o audiență directoarei, care mi-a spus că ar avea nu știu ce fel de norme în care orice hotărâre judecătorească trebuie atacată.
O mentalitate de-a-n boulea. Un manager trebuie să aibă și el o logica a lui, o putere de analiză, niște drepturi de decizie. Este o fugă de responsabilitate, s-a creat o breșă prin care toți se spală pe mâini.
E sport național în administrația românească ca decât să faci ceva riscând ca apoi să fii făcut responsabil, mai bine nu faci nimic, te complaci. Da, aparent, cine nu muncește nici nu greșește, dar n-o să facem pași înainte.
Nu și pentru că nu avem selecții reale, care să vizeze talentul managerial?
Așa este. Să luăm acest ultim examen, despre care s-a discutat foarte mult, organizat pentru ocuparea posturilor de directori ai caselor județene de sănătate.
Când am auzit că au reușit doar cinci, deci am dedus că a fost un examen greu, transparent, m-am bucurat. Hai că încep să se schimbe lucrurile!
Bucuria n-a ținut decât până la momentul în care am avut curiozitatea să mă uit la subiecte și am rămas de-a dreptul interzis: testezi un manager cu întrebări de legislație detaliată, ca și cum ai fi selectat juristul casei de sănătate?
Iar când mi-am exprimat această nedumerire, am avut o a doua surpriză negativă să văd cât de mulți dintre internauți au început să îmi țină lecții: păi da, dar un manager trebuie să aibă cunoștinte de legislație.
La noi, managementul este asimilat fotbalului, toți ne dăm cu părerea că Șumudică trebuia să dea pasă în loc să tragă la poartă. Nu asta este management.
Și le-am răspuns: un manager trebuie să aibă și cunoștinte de contabilitate în aceeași măsură cu cele de legislație. Deci un manager care nu știe să citească o balanță nu este un manager. De ce nu au fost testate și cunoștințele de contabilitate? Cum ar fi fost să-i întrebi care este contul analitic unde se înregistrează cheltuielile de protocol?
Și când organizăm concursuri corecte, metodologia nu ne va selecta cu adevărat manageri, ci eventual niste birocrați care au învățat pe dinafară niște paragrafe de legi, care îți citează apoi legea, ordonanța.
În ce măsură a resetat pandemia și domeniul afacerilor? Ce s-a schimbat fundamental și, mai ales, ireversibil din punctul dvs de vedere?
Crizele economice au și un anume rol igienic, câteodată se pare că e nevoie de o astfel de criză ca să mai curețe sau să schimbe poate obiceiuri. Am trăit și am simțit pe propria mea piele duritatea crizei din 2008-2009, nu sunt multe lucruri în comun cu criza actuală.
Criza aceea a afectat oarecum economia în întregul ei, o criza de sistem. Criza declanșată de pandemie a acționat diferențiat. Sunt domenii puternic afectate, precum HoReCa sau transportul aerian, însă sunt și beneficiari ai acestei crize, de la comerțul online, chiar materialele de construcții.
S-a produs, să zicem, o repartizare dezechilibrată a daunelor, dar per total economia nu iese foarte rău din această încercare.
O altă caracteristică specifică crizei actuale este că a schimbat multe în modul de organizare a companiilor. Zoom, conferințele online n-au fost descoperite anul trecut, ele existau cu mult timp înainte, companiile le foloseau, inclusiv noi care, în general, folosim tehnologii de ultimă oră. Apelam la aceste conferințe la distanță, începuseră deja să fie preferabile participării la un târg, care înseamnă costuri.
Dar, deși existau și erau la-ndemână, nu erau atât de folosite. Pandemia ne-a obligat să folosim ce aveam la-ndemână, să apreciem mult mai bine avantajele acestei tehnologii. A diseminat tehnologia și în domenii poate refractare din lipsă de cunoștinte.
Deocamdată îi vedem avantajele, sunt greu de anticipat efectele pe termen lung, eu însă sunt optimist și da, nu aș vrea să fiu acum în pielea celor care au centre de expoziții. O astfel de industrie va fi în mare suferință și probabil chiar va dispărea într-un anume interval.
Un alt efect benefic al crizei a fost că i-a obligat pe mulți să se reinventeze, vorbim de HoReCa. Unii și-au dat sfârșitul obștesc, dar adevărații antreprenori n-au stat pasivi în fața dezastrului și au încercat tot felul de soluții. Aceasta reinventare a unora sigur e de bun augur.
Munca de acasă credeți că va rămâne?
Eu eram destul de refractar.
De ce?
Cred că mai degrabă noi avem și o problemă, hai să nu mă ascund, de vârstă. Poate ăsta este punctul nostru vulnerabil, am plecat o mână de entuziaști încă din anii '90 și între timp am îmbătrânit cu toții împreună.
Într-o firmă mică se stabilesc niște relații, o anume cultură internă, care are multe în comun cu o familie. Ne-am obișnuit să ne întâlnim dimineața, să bem cafeaua și să discutăm despre ce s-a mai întâmplat.
Le-am oferit libertatea, n-am impus. Doar două colege apelează la această facilitate și nici măcar integral.
Pe termen scurt, statul acasă, în special pentru tineri, crește productivitatea. Am exemplul concret al băiatului meu cel mic care lucrează într-o astfel de multinațională din București, în domeniul IT și din martie anul trecut este acasă.
Timpul va dovedi și cu certitudine companiile vor reacționa. Nu trebuie ca Guvernul să impună ceva.
Ați încercat să faceți mai mult decât să dezvoltați propria afacere, ați încercat și politică. În ce fel și cum a fost experiența asta pentru un om de afaceri?
Da, am traversat o perioadă în viață în care nu mai eram atât de mult solicitat la firmă, de altfel este un obiectiv al oricărui bun antreprenor să reușească să delege din responsabilități.
Am zis: hai să încerc să întorc din experiența mea și în politică, în comunitate. N-a fost o experiență cu care să mă laud, pentru că dacă trag linie la final constat că a fost o pierdere de timp. N-am reușit să inspir niște tineri că se poate face altfel politică în România.
Și n-am reușit pentru că în continuare există aceste modele facile pe care le oferă politicienii bătrâni celor tineri: astăzi lipești afișe și mâine ești pus director la Ape.
Modelul pe care eu încercam să îl impun era în principal legat de competență, de urcarea din treaptă în treaptă, pe măsură ce acumulezi experiență.
Nu are cum să prindă atâta vreme cât în continuare există scurtături pe care un tânăr la începutul carierei le poate alege și va avea mai mult succes. N-ai argumente să impui un model de a face politică cum se face în țările cu democrație consolidată.
Asta e valabil în toate partidele?
Oarecum este valabil. Și aici e o diferență între așteptările pe care le aveam eu de la formațiunea nou apărută și în care mulți ne-am pus speranțe. Au absolutizat criteriul omului nou în politică, dar el nu garantează mai nimic.
Un om tânăr care n-a făcut politică înainte nu e neapărat un om de calitate. Poate fi o lichea în devenire. N-a fost hoț pentru că n-a avut ocazia.
Și atunci aș aștepta fie o formațiune nouă, fie o formațiune existentă care să adopte angajamentul - oameni competenți și morali în politică. Atunci da, voi fi mai optimist că am intrat pe calea cea bună.
Ce partide ați experimentat?
Dacă erai tânăr și voiai să faci politică în anii '90, partidul care promitea era PNL. Mă regăseam în PNL prin activitatea mea, eram propriul meu stăpân, asta înseamnă până la urmă liberalism.
Și poate nemulțumirea mea față de PNL e că majoritatea liderilor sunt pretinși liberali, dar nimic din activitatea lor anterioară, profesională, nu demonstrează asta. Deci pot bănui oportunism, cameleonism sau s-au nimerit ca vecinul de scară să meargă la PNL și i-a luat pe ei. Nu îmi par să fi venit acolo din convingere, din niște principii.
Deci, cum spuneam, cariera mea a început în PNL, la un moment dat, dacă vă aduceți aminte, a apărut o schismă condusă de Stolojan, s-a format PLD, care ulterior, în urma fuziunii cu PD, a devenit PDL. Eu practic am plecat din PNL și am ajuns în PDL fiind liberal.
Am fost la un moment dat consilier la consiliul local din Craiova. Eram la vremea aia cel mai aprig critic al lui Solomon, deși eram colegi de partid, dar nu exista altă opoziție. Inclusiv cei din PSD îl susțineau.
Am avut și o tentativă de candidatură la Primăria Municipiului Craiova, însă PNL l-a preferat pe Pavel Badea.
Mi-am dat seama că să fac politică e ca și cum aș pedala pe o bicicletă cu lanțul sărit și am luat decizia să închei acest capitol. De 8-9 ani mi-am rezervat dreptul să fiu doar comentator al politicii locale.
Și ați devenit simpatizant USR-PLUS.
Da, i-am susținut pe toate căile și cu toate mijloacele, o voi face în continuare pentru că, dincolo de lucrurile pe care le critic la ei, sunt conștient că au această capacitate să reseteze jocul.
Nu mai vreți să faceți politică?
Nu doar că nu mai vreau, dar mi-am luat acest angajament față de mine însumi, față de familie. Am făcut politică în contra familiei și poate că ăsta a fost și unul din motivele pentru care la un moment dat mi-a fost mai ușor să renunț.
Da, nu voi mai face politică, dar îmi face plăcere să dau un sfat, să-mi exprim o opinie. Că are sau n-are impact contează mai puțin pentru mine, important e că mi-am făcut datoria.