Începând cu anul 1990, România a înregistrat în fiecare an deficit bugetar, adică cheltuieli bugetare mai mari decât veniturile (încasările) bugetare.
A existat o dublă conivență între mediul economic și factorul politic:
- pe de o parte, încasările bugetare au fost ținute la un nivel foarte scăzut, prin tolerarea evaziunii fiscale și prin amplificarea optimizării fiscale (tot mai multe activități și profesii beneficiind de exceptări de la plata impozitelor);
- pe de altă parte, cheltuielile bugetare au fost menținute la un nivel relativ ridicat, prin nerespectarea corelației conform căreia salariile personalului bugetar trebuie să crească după ce astfel de creșteri au loc pentru personalul nebugetar (expus concurenței externe) și a corelației conform căreia pensiile nu pot crește mai rapid decât salariile care le alimentează /finanțează.
Rezultatul? Venituri fiscale anuale de numai 27% din PIB (la care se adaugă fonduri europene – de regulă, granturi – de 3 la sută din PIB), față de cheltuieli bugetare de 36% din PIB.
Prin urmare, doar trei sferturi din cheltuielile bugetare sunt acoperite de venituri fiscale (plus încă 1/12 de fonduri europene); pentru restul de o șesime din cheltuieli trebuie să ne împrumutăm în fiecare an.
Este ca și când o familie ar trăi din venituri proprii doar nouă luni pe an, încă o lună din sponsorizări primite din exterior, iar ultimele două luni doar din împrumuturi.
Evident, această situație nu poate continua decenii în șir; la un moment dat, creditorii familiei vor dori să-și recupereze împrumuturile respective (cu dobândă).
Problema României este că a folosit aceste împrumuturi în principal pentru consum și mai puțin pentru investiții productive, din ale căror venituri viitoare să poată rambursa datoriile scadente.
Astfel, ponderea consumului în PIB este de circa 80% în România (față de 75% în Polonia, 70% în Ungaria și 67% în Cehia). Iar nivelul datoriei externe a depășit 160 miliarde de euro, respectiv peste 8.000 de euro pe locuitor, fie el copil, pensionar, salariat, casnică sau șomer. Cine și cum va plăti această datorie?
Cei mai mulți cetățeni consideră – în mod eronat – că plata datoriei nu îi privește, pentru că nu ei au contribuit la creșterea acesteia. Ei nu realizează faptul că orice facilitate de care beneficiază de la buget – în măsura în care este acoperită prin împrumuturi – îi face părtași la creșterea datoriei externe.
Bineînțeles, trebuie să admitem că nu toți am contribuit în mod egal la creșterea datoriei externe. Unii – care și-au achiziționat pe credit vile, mașini, excursii în destinații exotice – au acumulat datorii cu mult peste medie, de 50.000, 70.000, 100.000 euro sau mai mult.
Dar toți, fără excepție, am contribuit la deficite și la creșterea datoriei externe, chiar dacă am făcut-o cu numai 2.000, 3.000 sau 5.000 euro (adică sub media de 8.000).
Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens:
- Atunci când un cetățean beneficiază de o gratuitate la transportul în comun sau la călătoriile pe calea ferată, el trebuie să știe că, în proporție de 1/6, respectiva gratuitate este finanțată prin împrumuturi (ca și orice altă cheltuială bugetară);
- Atunci când cineva primește tichete de vacanță, tichete de masă, tichete cadou etc., respectiva persoană trebuie să știe că banii de la buget (plus granturile europene) acoperă doar 5/6 din costul facilității respective, restul fiind acoperit prin împrumuturi;
- Dacă o persoană merge la consultație în sistemul medical de stat, dar respectiva persoană (sau angajatorul ei) nu a plătit ani de zile Contribuția de Asigurări Sociale de Sănătate (CASS), atunci ea trebuie să știe că beneficiază în mod „gratuit” de consultație finanțată în proporție de trei sferturi de alți angajați, iar 1/6 este finanțată prin împrumuturi;
- În perioadele în care – în mod populist – bugetul subvenționează o parte din prețul la pompă al benzinei și motorinei, șoferii (ce nu reprezintă pătura cea mai nevoiașă a societății, care să necesite astfel de subvenții) ar trebui să știe că bugetul se împrumută pentru 1/6 din respectiva subvenție;
- Atunci când prețul energiei electrice și al gazelor este subvenționat pentru toată lumea (și nu prin testarea mijloacelor, așa cum ar fi normal), beneficiarii ar trebui să fie conștienți că – în măsura în care statul nu își recuperează integral subvenția de la producătorii de energie – ea va trebui finanțată prin noi împrumuturi.
Citiţi integral analiza lui Valentin Lazea (economistul-șef al BNR) - Cum contribuim cu toții la deficite și la creșterea datoriei externe pe Curs de Guvernare