Impactul pandemiei COVID-19 asupra economiei României este sever, avertizează Daniel Dăianu, președintele Consiliului Fiscal, într-un interviu acordat SpotMedia.ro.
Potrivit acestuia, declinul economic poate fi în acest an de amploarea celui din 2009, mai exact aproximativ 6% din PIB.
Daniel Dăianu a facut și câteva estimări în ceea ce privește momentul în care ar putea fi redresată economia României. Potrivit acestuia, dacă ne referim la PIB, vom atinge nivelul din 2019 abia în 2022.
Revenirea va fi anevoioasă, mai spune șeful Consiliului Fiscal, cu activități încă puternic lovite, iar "această criză produce și lasă răni". Contează mult și evoluția pandemiei, care are multe necunoscute, subliniază Dăianu.
Un subiect extrem de dezbătut în ultima perioadă este majorarea pensiilor de la 1 septembrie cu 40%. Președintele Consiliului Fiscal atrage însă atenția ca este nu numai un pas foarte mare în sine, ci și imposibil de suportat de către bugetul public.
"O minte rațională spune că nu se poate opera o asemenea creștere. Și am convingerea că va exista responsabilitate pentru a nu baga economia, țara în șanț", subliniază Daniel Dăianu.
Nici pentru majorarea alocațiilor nu există bani în acest moment, mai avertizează președintele Consiliului Fiscal.
Așadar, apreciază Daniel Dăianu, pentru ca economia României să își revină cât mai repede, trebuie evitate cheltuieli permanente: "Creșterile să fie, cum se spune în engleză, “one-off”’, provocate numai de situația extraordinară indusă de dubla criză de acum".
Cât de grav a fost afectată economia României de pandemia COVID-19?
Impactul este foarte sever, ca peste tot în Europa, iar pentru acest an declinul PIB poate fi de amploarea celui din 2009, când a fost de cca 6% din PIB. Dar incertitudinile sunt extrem de mari, ceea ce influențează evaluările.
Față de cifre oficiale care prognozează o diminuare a PIB de 1,9% în acest an, la Consiliul Fiscal am avansat alte două scenarii: unul cu o plajă a declinului PIB de 4-6% și un scenariu în care declinul ar ajunge la 8-9% în acest an.
În Uniunea Europeană, prognoze ale guvernelor și ale băncilor centrale, ale unor organisme de analiză, anticipează scăderi ce merg de la 4-5% la niveluri de două cifre, 10-12% din PIB. COVID-19 și “Marea închidere” (marele shutdown/lockdown), cum este numită, au un impact negativ foarte sever.
Se simte în Europa că ieșim din “groapa” declinului, ceea ce are loc și datorită relaxării unor restricții impuse de “Marea închidere”. Dar revenirea va fi anevoioasă, cu activități încă puternic lovite. Iar aici nu am în vedere numai ceea ce numim sectoarele Horeca, caracterizate de aglomerări mari de persoane.
Există o înlănțuire de efecte pe latura cererii și cea a ofertei care vor menține “revenirea” pe o traiectorie complicată; contează mult evoluția pandemiei, cu multe necunoscute. Sunt măsuri luate de companii mari de adaptare la regim de criză, ce implică reducerea producției și a cererii pe lanțuri lungi în anumite sectoare.
Și în Romania vedem asemenea ajustări la Dacia (Renault), Pirelli, Continental etc. Există cifre ce vorbesc elocvent despre magnitudinea scăderii producției. De pildă, producția industrială în aprilie a fost cu cca 40% sub cea din luna corespondentă din 2019; și exportul a scăzut dramatic în ultimele luni.
Putem face o comparație cu criza din 2008? Stăm mai bine sau mai rău față de acea perioadă?
Economia noastră este considerabil mai mare acum față de criza precedentă. Are un PIB echivalent în euro de peste 200 de miliarde, în timp ce în 2008 era cu câteva zeci de procente sub nivelul de acum.
Deficitele externe sunt considerabil mai mici ca pondere în PIB, nu de două cifre ca atunci. În 2007-2008 am avut deficite externe, de cont curent, în medie de 12% din PIB și chiar deficiul bugetar structural este inferior față de cel din 2009.
Datoria externă totală este mai scazută ca pondere în PIB. Venitul/loc la puterea de cumpărare (de 63-64% din media UE) este considerabil superior, chiar dacă nu ține cont de aspectul distribuțional și disparități regionale. Emigrația este însă un fenomen negativ, generat de diferențe de venituri încă foarte mari.
Datoria publică s-a triplat ca pondere ajungând la peste 35% din PIB în 2019, față de cca 12-13% în 2009. Este subestimat de mulți ca relevanță economică nivelul veniturilor fiscale și bugetare, care este unul dintre cele mai scăzute în Europa, mult chiar sub ceea ce consemnăm în economii cu care ne comparăm îndeobște.
La noi sunt venituri fiscale de cca 27% din PIB față de 32-35% în Cehia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, sau cca 40% media în UE. Nu în cele din urma, există o povară teribilă pe buget exercitată de noi creșteri preconizate de cheltuieli permanente, ce poate duce la o criză bugetară majoră și destabilizarea economei, la o criză de balanță de plăți.
La criza economică precedentă, aproape toate statele membre din UE au intrat în procedura de deficit excesiv. Acum doar România se află în această situație, scrisoarea de la Bruxelles venind în luna aprilie (nota bene: după izbucnirea pandemiei).
Regulile fiscale au fost suspendate în UE pe perioada crizei sanitare și economice, dar nu înseamnă că si legități economice sunt suspendate. Piețele reacționează la ceea ce este perceput ca nefiind sustenabil și penalizează. Aceasta se vede în costul finanțărilor.
Necazuri mari în finanțarea deficitului, refinanțarea datoriei publice ar putea duce la o criză de balanță de plăți. O asemenea criză ar atrage o corecție forțată, dureroasă, cum a fost cea din anii 2010-2011. Este de remarcat aici că salariile și asistența socială înseamnă mai mult de ¾ din veniturile fiscale în bugetul nostru public, ceea ce este puțin spus excesiv și îngustează spațiul de manevră la șocuri mari. Acest raport s-a deteriorat după izbucnirea pandemiei.
Apartenența la UE este o ancoră și există instrumente care ne pot ajuta să evităm o criză de balanță de plăți. Așa s-a întâmplat în 2009 când eram amenințați de o criză de lichidități, când piețele internaționale înghețaseră și problema de lichiditate se putea transforma într-una de solvență. Deși, în mod paradoxal, datoria publică a țării era mică.
UE ne poate ajuta și acum inclusiv prin faptul că ne trage de mânecă. Este rolul procedurii de deficit excesiv și există posibilitatea de asistență financiară, ca în 2009. Dar soarta trebuie sa ne-o ușurăm singuri prin evitarea unor greșeli mari.
În cât timp estimați că se va redresa economia României?
Dacă ne referim la PIB, cred că vom atinge nivelul din 2019 în 2022. Dar nivel PIB similar poate escamota modificări în structură și slăbiciuni persistente. Criza actuală va produce schimbări în economie și societate.
Criza sanitară nu se termină în urmatoarele câteva luni, chiar dacă sunt eliminate restricții pentru a ajuta economiile să își revină. Producția va continua să sufere în numeroase sectoare și se “dezvoltă” o problematică socială peste tot în Europa, în SUA, în alte țări dezvoltate, care este ilustrată de șomaj și tensiuni sociale.
Raghuram Rajan, fost economist șef al FMI și profesor la Chicago University, vorbea recent într-un interviu la BBC despre “precarizarea” societății, care privește situația multor gospodării, dar și a instituțiilor. Această criză produce și lasă răni. Se accentuează sau ies la iveală dureri, fracturi ce zăceau în straturi adânci, fie mai la suprafață. Viața politică este și ea afectată, cu încrancenare și proliferare de poziții extreme.
România depinde mult de revenirea în Europa, de lanțurile de producție europene. De aceea, programele de sprijin în țări mari ne ajută direct și indirect. Este ca în fizică, cu legea gravitației, corpuri cu masă mare atrag pe cele mici.
Ora Europei se dă în capitalele țărilor puternice. Așa trebuie să judecăm și posibilitatea de a susține cererea agregată în economii mici, fără a avea dezechilibre externe supărătoare. Poți compensa prin impuls intern doar în măsura limitată un deficit de cerere din exterior - mai ales că avem problema finanțării deficitelor, care este mult mai acută la noi decât în multe state din UE.
BNR nu poate fi un vrăjitor instituțional
Se vorbește mult despre continuarea creșterii pensiilor, dar se neglijează că cei mai loviți de criză sunt oamenii care își pierd locul de muncă sau care au venituri drastic amputate de criză. Problematica socială a unei țări nu se rezumă la pensii.
Un indicator mai grăitor al potențialului de tensiune socială este șomajul, care și el trebuie calificat pe grupe de vârstă și discrepanțe în salarizare. Și sa avem în vedere că această criză vine și cu întoarcerea în țară a sute de mii de concetățeni, dintre care nu puțini nu vor găsi locuri de muncă lesne. Soarta lor are de ce să ne preocupe.
Unii cer ca BNR să imite Fed și BCE in politica monetară, să reducă ratele de politică drastic, cum s-a făcut în Polonia, în Cehia. Dar când ai probleme de finanțare, când ai handicapul unor deficite inițiale excesive, când ai venituri bugetare foarte joase, când ai presiuni mari pe bugetul public - rezultate din angajamente în divorț cu realitatea economică, nu ai spațiul de manevră al altora.
BNR nu poate fi un vrăjitor instituțional, care să asigure concomitent rezerve valutare substanțiale, stabilitatea cursului (fiindcă o depreciere masivă ar putea stârni panică, o fugă de leu), să sprijine finanțarea deficitului bugetar pe scară largă, dobânzi cât mai mici la credite etc. Asemenea obiective se bat cap în cap. Leul nici nu este monedă de rezervă și ne interesează ca cetățenii să aibă încredere în moneda națională.
Când ai dezechilibre mari, interne și externe, a inunda piața internă cu lichidități este drumul către destabilizarea propriei economii. Cu atât mai mult un deficit bugetar mare și în creștere poate fi o lovitură letală, mai ales când finanțarea este foarte complicată. Și una este ce programezi, altceva ce poți finanța în realitate.
În luna aprilie, Consiliul Fiscal anticipa că deficitul bugetar pe anul curent va ajunge la 7,3% - 7,45% din PIB. Vă mai mențineti aceste estimări?
Acea evaluare judeca o prognoză oficială care avea în vedere un declin al economiei de 1,9% din PIB în acest an. La Consiliul Fiscal preferăm cele două scenarii evocate deja. Cel mijlociu, cu declin al activității economice de 4-6%, ar însemna un deficit bugetar anticipat la 8- 9% din PIB.
Scenariul cu declin mai sever, 8-9%, ar duce deficitul bugetar la 9-10,5% din PIB. În aceste scenarii este asumată o creștere a punctului de pensie de 40%. Dacă această creștere ar fi, să zicem, în jur de 10%, deficitul bugetar ar fi în scenariul de mijloc cu cca 0,5% din PIB mai mic în 2020.
De notat că impactul creșterii punctului de pensie este considerabil mai puternic în 2021. Și dacă nu exista pandemia, deficitele ar fi fost în creștere puternică. Amintesc că, la finele lui 2019, la CF vedeam deficitul în 2020 la 4,6 - 4,8 din PIB, cu suire la peste 6% în 2020 și la peste 7% în 2021. Evident, o evoluție ce dinamita finanțele publice interne. Și acum avem și nenorocirea COVID-19.
Înainte de izbucnirea pandemiei vedeam o creștere rapidă a datoriei publice, așa cum anticipa și Comisia Europeană, care prefigura un nivel de peste 55% din PIB la jumătatea deceniului și la cca 90% din PIB în 2030.
Acum, nivelul de aproape 55% din PIB poate fi atins în 2022, daca nu vom ține sub control cheltuielile bugetului. Deși dobânzile sunt scăzute, în general, în lume, piețele diferențiază între state; aceasta se vede la costurile la care se finanțează România pe piețe externe și interne, față de țările vecine.
Costul la finanțare în moneda locala este dublu pentru România comparativ cu Polonia și Ungaria, nu mai vorbesc de Cehia. Deficite mari persistente ar însemna un serviciu al datoriei tot mai mare.
Evaluările menționate, chiar dacă sunt făcute în condiții de mare incertitudine, indică tendințe, oferă o imagine a dimensiunii crizei, a impactului.
Și, atenție, în 2021 ar trebui să începem corecția dezechilibrului bugetar, întrucât România este în procedură de deficit excesiv. Este esențial să nu fim nesăbuiți în decizii, să nu ne retrogrădam singuri riscul suveran, să nu declanșăm cu mâna noastră o criză de finanțare.
Va trebui să începem corecția dezechilibrului bugetar structural, care a trecut de 4% din PIB în 2019, deși economia va fi încă vlăguită, cu slăbiciuni. Aceasta are de ce să ne preocupe în cel mai înalt grad.
Cât vom fi în stare să capitalizăm resurse europene pentru a crește robustețea economiei și pentru a ajuta corecția dezechilibrelor este de văzut.
Vorbeați de majorarea pensiilor. Ne putem permite o creștere cu 40% de la 1 septembrie?
Pensiile sunt mici în România, mă refer la marea majoritate. Dar această situație ține de nivelul de dezvoltare a țării, de nivelul veniturilor bugetare ca pondere în PIB, de demografie în general.
Există și inechități flagrante în sistemul de pensii. Aveau sens prin urmare o recalculare și efortul de a le mări. Dar cum faci contează mult pentru bugetul public. Punctul de pensie a fost mărit în 2018 de la 1.000 la 1.100 lei, în 2019 de la 1.100 la 1.265 lei.
Dar o creștere cu 40% în 2020 este nu numai un pas foarte mare în sine, ci și imposibil de suportat de către bugetul public. Cheltuielile cu asistența socială ar sări la 12,2% din PIB în 2020, la 14,4% în 2021 și la 15,5% în 2022. Cu salariile bugetarilor ar ajunge să mănânce cam toate veniturile fiscale. Așa ceva este de neconceput ca politică economică rațională.
Nici nu am putea ajunge în fapt la o asemenea situație fiindcă am fi sanctionați de piețe financiare, de realitatea economică, de ce implică reguli în UE. O minte rațională spune că nu se poate opera o asemenea creștere. Și am convingerea că va exista responsabilitate pentru a nu băga economia, țara în șanț.
A crede ca putem avea încasări fiscale suplimentare de 2-3% din PIB rapid pentru a finanța această creștere este o naivitate. Chiar dacă am digitaliza ANAF peste noapte, este nevoie de timp pentru o creștere semnificativă a veniturilor fiscale. În plus, bugetul public are și alte nevoi urgent. Mă refer la sanatatea publică și educație, investiții în general.
Eu nu am în cap în primul rând ce spun agenții de rating, FMI și CE. Am în minte ce dictează bunul simț economic, grija față de finanțele publice, față de economie. Și față de oameni, în prima și ultima instanță. Aud la posturi TV întrebarea “dacă oamenii vor să le crească pensiile”. Cine ar spune nu? Corect însă ar fi să fie întrebați altfel, la maniera: “Vreți mai mult 100 de lei azi, ca mâine să imi dați înapoi 130?”.
Eu simplific situația ca să arăt că o criză mare provocată de decizii necumpătate ar fi precum o camată pe care am aplica-o celor mai mulți cetățeni. Fiindcă tot cei cu veniturile cele mai mici ar suferi mult la o depreciere necontrolată a leului, o inflație mare și eventuale tăieri forțațe de venituri. Așa s-a întâmplat nu cu mulți ani în urmă.
De ani buni susțin că este nevoie de venituri bugetare mai mari, care să permită finanțarea adecvată a bunurilor publice de bază. Dar la noi s-a pus carul înaintea cailor. Au fost reduse impozite în mod excesiv, cu o falie în adancire între resursele bugetului public și deziderate sociale și economice. În loc să existe un program național de creștere a veniturilor bugetare. S-a făcut pe dos, fiind nu puțini dominați de lozinca cu statul minimal.
Democrația înseamnă separarea puterilor, un stat care să nu abuzeze, care să fie controlat de cetățeni. Dar ea cere, totodată, un stat capabil, competent și cu resurse, la nevoie. Nu un stat impotent. Iar potența reclamă un buget public solid și profesionalism în actul deciziei.
Parlamentul a respins recent amânarea dublării alocatiilor pâna la 1 august. Dacă presedintele va decide sa o promulge, ce impact va avea asupra economiei? Pentru aceste cheltuieli suntem pregătiți?
Ar putea fi crescute numai dacă se eliberează resurse din altă parte. De unde? Încordarea este teribila în bugetul public din cauza puținătății resurselor. Când se fac asemenea propuneri trebuie să fie indicată sursa de finanțare. Nu este firesc să gandim la genul Guvernul să dea, că de aceea este guvern, precum în “’Conu Leonida de față cu reacțiunea”.
Aș mai spune ceva apropos de problematica socială izvorâtă din pierderea de locuri de muncă. Este înțelept să judecăm problemele sociale în ansamblu, în logica a ceea ce este o “familie extinsă”, care cuprinde părinți cu slujbe sau nu, copiii lor și părinții părinților, adică mare parte din pensionari.
Trebuie să avem în vedere că posibilitățile bugetului public sunt limitate și că ce contează, în condițiile de acum, este de a ajuta pe cei mai neajutorați. Familiile unde părinții nu mai au locuri de muncă sau sunt în șomaj tehnic au situația cea mai grea.
Sunt și mulți tineri care au dificultăți în a se descurca. Eu nu aiurea am propus, acum câteva luni, apariția unei taxe de solidaritate. Într-o societate nu poți miza numai pe gesturi individuale de caritate. În timp ce sistemul de impozitare de la noi nu mi se pare echitabil, nu este în spirit european, al unei societăți decente.
Ce alte cheltuieli trebuiesc evitate in urmatoarea perioadă?
Trebuie evitate cheltuieli permanente. Creșterile să fie, cum se spune în engleză, “one-off”’, provocate numai de situația extraordinară indusă de dubla criză de acum.
Este de avut în vedere că economia ieșind cu anevoie din starea foarte dificilă, încasări la bugetul public este posibil să fie sub ceea ce ar sugera traiectoria de revenire a PIB-ului. Adică să avem un deficit bugetar mai mare decât ceea ce ar trebui să fie potrivit evoluției PIB-ului în condiții cât de cât normale.