Voluptatea de a ne arăta că suntem la coada Europei în mai toate clasamentele este o formă de stigmat colectiv; între un top al universităților care nu plasează nici o universitate românească în primele 1.000 și disperarea lui Emil Cioran în fața mileniului de istorie din care am lipsit există doar o diferență de ordin calitativ.
În fond, e vorba de o identitate vulnerabilă, spune în interviul pentru spotmedia.ro istoricul Liviu Neagoe, autorul unui volum proaspăt publicat la Editura Cartier – Eutopia. Concepte, identități și istorii românești.
Ieșirea din stigmat o putem face depășind obsesia, aproape nevrotică, a accederii la marea cultură și făcând cultură pur și simplu. Cum anume? Scriind, traducând, organizând festivaluri de literatură în care adolescenții și tinerii să fie implicați – ce superb este acest FILIT! – ducând literatura aproape de cititori: la Timișoara, la Sibiu, la Bistrița, la Bacău, moderând dezbateri culturale care să genereze schimburi de idei și nu atacuri la persoană, producând spectacole de teatru, de muzică, de dans, de arte vizuale, dezvoltând infrastrucura culturală, acordând mai mulți bani pentru cultură.
Liviu Neagoe
De unde vine interesul pentru problema identității românești, am avut de-a lungul istoriei o obsesie pentru identitate în spațiul cultural românesc, de unde vine ea?
Interesul manifest pentru "problema identității românești" aparține tuturor istoricilor români într-o măsură mai mare sau mai mică și este specific culturilor care nu au ajuns încă la maturitate. Noi nu am avut o epocă clasică, am fost mereu grăbiți să recuperăm decalajele, dar în același timp am criticat "arderea etapelor", am creat forme fără fond și am suferit de complexul periferiei manifestând o identitate ultragiată.
Definirea unui specific național a însoțit constituirea statului național pe parcursul secolului al XIX-lea pentru a atinge punctul de maximă amplitudine în perioada interbelică. Marea dezbatere identitară a grupat atât intelectualii din "tânăra generație": Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, cât și "bătrânii": Constantin Rădulescu-Motru, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Lucian Blaga.
Scriitori, istorici, filosofi – mai ales filosofii – au întemeiat veritabile ontologii etnice (după denumirea inspirată a lui Sorin Antohi): "loc" drept corespondent pentru spațiu,"vreme" drept corespondent pentru timp, spațiu mioritic, suflet românesc, românism. Claude Karnoouh avea dreptate atunci când denumea filosofiile lui Lucian Blaga și Constantin Noica – cele mai articulate contribuții ale unei ontologii etnice românești – drept filosofii ale crizei.
După interludiul național-comunismului, cu momentul protocronist și "rezistența prin cultură", în mod paradoxal, odată cu asumarea opțiunii europene și euro-atlantice, dezbaterea identitară s-a revitalizat.
La jumătatea anilor 1990, când regretatul Iosif Sava realiza minunatele sale Serate culturale, este dezbaterea dintre "naționaliștii de grotă" și "europenii de nicăieri", care i-a reunit pe Octavian Paler și Alexandru Paleologu pe de o parte și pe Gabriel Andreescu de cealaltă parte.
La numai câțiva ani distanță avem momentul Lucian Boia; "Istorie și mit în conștiința românească" este o carte revelatoare pentru generațiile tinere de istorici și care a avut parte de replica imediată a lui Ioan Aurel Pop. În 2002 apare cartea demolatoare a istoricului american Tony Judt, "România la fundul grămezii", care a generat un val de polemici și controverse.
Horia-Roman Patapievici dă o nouă dimensiune stigmatului etnic în infamantele scrisori către Alexandru Paleologu adunate în volumul "Politice", care l-ar fi făcut invidios pe Emil Cioran.
Mai aproape de noi, abordări inspirate din paradigma Völkerpsychologie dezvoltă aspecte ale psihologiei românilor din perspectiva psihologiei sociale sau a etnopsihologiei: Septimiu Chelcea, Luminița Iacob, Daniel David, Constantin Schifirneț.
Sorin Mitu dezvoltă studii de imagologie pentru a nuanța imaginea de sine a românilor în spațiul transilvănean, Victor Neumann analizează conceptele de "neam", "popor" și "națiune", iar Vasile Boari coordonează un masiv volum intitulat, cum altfel?, "Cine sunt românii?" Tema identității se reia odată cu fiecare generație cu o voluptate pe care nu o regăsim la alte popoare. Iată că suntem și noi unici la ceva!
Obsesia definirii identității românești a pendulat mereu între două extreme: pe de o parte, excepționalismul românesc și, pe de altă parte, identitatea ca stigmat, spuneți. Ele pot redate plastic în obsesia de a avea olimpici internaționali, într-o țară în care abandonul școlar este ridicat, pe de altă parte Noica, despre care vorbiți în carte, căuta cele 22 de genii. Care sunt slăbiciunile acestor extreme?
Excepționalismul trădează un complex de inferioritate și o conștiință istorică mutilată. Poate ar putea să surprindă faptul că nici în acest domeniu, al exacerbării virtuților naționale, nu suntem originali. Ideea identității dintre românitate, considerată aprioric etnic și nu civic, și ortodoxie, promovată de Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Dumitru Stăniloae, vine pe filieră slavofilă. De asemenea, ideea unui "Bizanț după Bizanț" a lui Nicolae Iorga vine pe filiera orientalismului și a generat autohtonismul, tradiționalismul cultural, balcanismul literar.
Pe de altă parte, utopia culturalistă a lui Noica, oricât de seducătoare, este doar o utopie. Putem salva o cultură de la marginalitate căutând un geniu la un milion de locuitori?
Mai trăim încă în mitul romantic al genialității creatoare care poate salva o cultură? Avem oare vocația dialogului cultural cu marile culturi ale lumii? Sau cădem în capcana identității și rămânem refugiați în particularismul limbii din care extragem cuvinte pe care le ridicăm la rangul de ontologie etnică?
Suntem noi, românii, lipsiți de identitate? Care sunt pericolele la adresa identității în ziua de azi?
Voluptatea de a ne arăta că suntem la coada Europei în mai toate clasamentele este o formă de stigmat colectiv. Între un top al universităților care nu plasează nici o universitate românească în primele 1.000 și disperarea lui Emil Cioran în fața mileniului de istorie din care am lipsit există doar o diferență de ordin calitativ, în fond e vorba de o identitate vulnerabilă.
În materie de construcție identitară noi, românii, pendulăm între extreme, între afișarea virtuților excepționalismului și stigmatizarea identității.
Un „al treilea discurs”, ca să folosesc o formulă propusă mai demult de Sorin Antohi cu referire la Adrian Marino, pare tot mai problematic astăzi, într-o Românie divizată social și polarizată ideologic. Poate ar putea să surprindă faptul că nici în acest domeniu nu suntem originali.
Ideea identității dintre românitate, considerată aprioric etnic și nu civic, și ortodoxie, promovată de Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Dumitru Stăniloae, vine pe filieră slavofilă. De asemenea, ideea unui "Bizanț după Bizanț" a lui Nicolae Iorga vine pe filiera orientalismului și a generat autohtonismul, tradiționalismul cultural, balcanismul literar.
Pericolele la adresa identității în ziua de astăzi sunt aceleași care au fost întotdeauna: populismul, extremismul, intoleranța, antisemitismul. Francis Fukuyama s-a înșelat atunci când a prezis, odată cu prăbușirea comunismului, "sfârșitul istoriei" și triumful democrației liberale. Într-adevăr, Războiul Rece a fost o perioadă de prosperitate și caracterizat de relativ puține conflicte. Dar, după cum s-a văzut, euforia căderii comunismului nu avea cum să dureze. Neoliberalismul și-a atins limitele și a sucombat în criză. Karl Popper ne-a avertizat asupra acestui pericol. Istoria nu are un sens predeterminat, nu este teleologică și nu este animată de un Spirit Absolut așa cum credea Hegel.
Cum ieșim din identitatea ca stigmat, din această povară, care are accentele damnării la Cioran, a culturii mici?
Referința la Emil Cioran îmi amintește de "gălbeaza Mioriței" pe care o pomenea într-o scrisoare către Mircea Vulcănescu și de miturile noastre identitare. Iar a construi un model identitar înseamnă să ne raportăm la ceea ce ne validează: alteritatea, celălalt, străinul. Or, din această comparație – în general elitele străine erau mai urbanizate și mai emancipate decât elitele românești – noi am ieșit aproape de fiecare dată prost. De aici și necesitatea de a compensa, de a arăta că suntem europeni și încă ceva: că suntem o insulă de latinitate, că avem un fond nelatin, că suntem născuți ortodocși, că avem o moștenire bizantină.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, răspunsul, în opinia mea, ar fi acesta: ieșirea din stigmat o putem face depășind obsesia, aproape nevrotică, a accederii la marea cultură și făcând cultură pur și simplu. Cum anume? Scriind, traducând, organizând festivaluri de literatură în care adolescenții și tinerii să fie implicați – ce superb este acest FILIT! – ducând literatura aproape de cititori: la Timișoara, la Sibiu, la Bistrița, la Bacău, moderând dezbateri culturale care să genereze schimburi de idei și nu atacuri la persoană, producând spectacole de teatru, de muzică, de dans, de arte vizuale, dezvoltând infrastrucura culturală, acordând mai mulți bani pentru cultură.
Din păcate, dacă citim datele ultimului Barometru de consum cultural dat recent publicității nu avem motive de optimism: 90% dintre români nu merg niciodată la spectacole de muzică clasică, 83% nu merg niciodată în bibliotecă, 80% nu merg niciodată la teatru. Cred cu tărie că ieșirea din stigmatul etnic se poate realiza de către tineri excelent pregătiți profesional și cunoscători cel puțin ai unei limbi de circulație internațională care lucrează în proiecte comune – culturale, de cercetare – cu colegii lor occidentali într-o componentă pe care o definesc prin formula rețele epistemice.
Să revenim la antisemitism. Cum considerați recrudescența antisemitismului prin prisma conflictului din Orientul Mijlociu?
S-ar părea că în ultimii ani despre antisemitism vorbesc doar cărțile istoricilor și documentele arhivelor. S-a vorbit chiar despre un "antisemitism fără evrei", în condițiile în care populația evreiască este acum extrem de redusă numeric. Mulți evrei au fost vânduți de către regimul Ceaușescu sau, după 1990, au preferat să emigreze în Israel. Dintre cei rămași foarte puțini mai cultivă memoria comunităților. S-ar părea.
Pentru că antisemitismul nu a dispărut, ci s-a reactivat în spațiul public, pe rețelele de socializare, grație unor politicieni certați cu istoria, unor foști securiști sau pretinși "analiști" și "experți", unor "istorici" care promovează teorii conspiraționiste și mitologizează figura lui Corneliu Zelea Codreanu și a mareșalului Ion Antonescu.
Dacă privim panoramic, această reactivare a antisemitismului vine pe un fond de criză (o criză externă, de securitate, o criză internă, de leadership) și scoate la iveală fricile noastre ancestrale ca națiune (o națiune tânără totuși, raportată la scara istoriei): mitul cetății asediate, mitul dușmanului din interior, mitul evreului care vrea să cucerească lumea. Aceste frici (despre care a scris istoricul francez Jean Delumeau, cu referire la Occidentul european) compromit judecata rațională și echilibrul moral al societății.
Începând cu acest an școlar Ministerul Educației a propus introducerea unui curs intitulat Istoria evreilor. Holocaustul. Printre profesorii de istorie părerile au fost împărțite: cea mai mare parte dintre profesori a manifestat deschidere față de inițiativa ministerului dar au existat și voci de profesori care au interogat necesitatea unui asemenea curs: de ce studiem istoria evreilor și nu istoria națională? Eu nu am nimic cu evreii, dar totuși...
Eu cred că ne aflăm cu un asemenea tip de raționament în plin proces de rinocerizare. Este important să studiem istoria evreilor pentru că evreii au fost victime ale istoriei noastre, ale unei istorii marcate de antisemitism. Pe de altă parte, grozăvii precum Holocaustul nu trebuie să se mai repete. Niciodată!
Scriitorul israelian Amos Oz spunea într-un interviu că imediat după Al Doilea Război Mondial nimeni nu vroia să fie numit rasist sau antisemit: exista o conștiință a vinovăției și o etică a neuitării. Dar acum, la două generații de la ultima conflagrație mondială, tinerii nu mai au acces direct la evenimentele de atunci, iar vechii demoni: rasismul, antisemitismul și fanatismul au ieșit la iveală.
"Cum poți să lecuiești un fanatic" devine, odată cu 7 octombrie, dintr-un titlu inspirat de carte o interogație cu încărcătură morală. De felul cum vom ști să răspundem la această întrebare vom afla cum va arăta lumea de mâine.
********
Liviu Neagoe este licențiat în filosofie al Universității „Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca, masterand în istorie modernă al Central European University Budapesta și doctor în istorie al Institutului de Istorie „G. Barițiu" din Cluj-Napoca. AA publicat articole și studii în reviste de specialitate, precum și capitole în volume colective: Liviu Neagoe (edit.), Elite, națiune și societate în România modernă (2012), Lucian Nastasă, Dragoș Sdrobiș (edit.), Politici culturale și modele intelectuale în România (2013). Este autor al volumelor Cetățenie, națiune și etnicitate. 0 perspectivă comparată (2014) și Antisemitism și emancipare în secolul al XIX-lea. Di-leme etnice și controverse constituționale in istoria evreilor din România (2016).