Florentina Tatu, coordonator de voluntari și unul din cei mai vechi voluntari Ajungem MARI, a decis acum 7 ani să le ofere copiilor instituționalizați un start mai bun în viața de adult. Este genul de om care are mereu un zâmbet, un cuvânt de încurajare sau o mângâiere pentru cei din jur. Pentru ea, să meargă săptămânal la copii și să-i ajute să privească viaţa cu mai multă încredere şi determinare, este o adevărată bucurie și împlinire.
Avem o veste bună, și tu poţi face asta! Ajungem MARI a început o nouă campanie de recrutare de voluntari pentru copiii şi tinerii instituţionalizaţi din Bucureşti şi 24 de judeţe. Un modul de voluntariat durează 8 luni, din 15 noiembrie 2023 până în 30 iunie 2024. Poţi aplica şi tu până pe 1 octombrie, pe https://www.ajungemmari.ro/devino-voluntar/.
Florentina, ce te-a adus în zona de voluntariat şi cum ai ajuns să faci asta vreme de mai bine de 7 ani, la Ajungem MARI?
Îmi doream foarte mult să ajut şi atunci voluntariatul a fost pasul firesc. Am avut-o mereu exemplu pe mama care, deşi pe vremea aceea nu erau organizaţii care să se ocupe de asta, lua ea iniţiativa şi mergea prin centrele de plasament să împartă jucării. Pentru mine a fost firesc să intru în această zonă, mai ales că mi-am dorit să mă fac utilă comunităţii din care fac parte. Simt recunoştinţă că pot face asta, că am puterea să schimb ceva.
De Ajungem MARI am aflat de la televizor. Am căutat apoi mai multe informaţii pe internet, am citit mai multe despre programul lor şi mi-am dat seama că mi se potriveşte perfect, eu fiind şi o fire mai copilăroasă. Nu ştiam pe atunci care va fi parcursul meu, dar îmi doream să îi sprijin pe copii până când ajungeau mari, cu adevărat. Denumirea organizaţiei a fost primul lucru care m-a atras, de altfel.
Cum au fost începuturile? Ce ţi-a plăcut? Au fost lucruri care te-au speriat?
Prima mea temere era legată de ideea de a-i ajuta la teme. Îmi făceam griji că poate unele materii nu le stăpânesc suficient de bine. Dar nu despre asta este vorba. Nu doar despre asta. Unii dintre copii au nevoie doar ca tu să fii acolo şi să îi susţii. Copiii din sistemul de protecţie au nevoie de prieteni, să le fie ascultate poveştile şi să râzi cu ei, au nevoie de înţelegere, de ghidare şi de exemple. Au nevoie de persoane în viaţa lor care să îi accepte aşa cum sunt, de oameni care să îşi dorească să îi cunoască.
Deşi nu eram sigură cum o să se desfăşoare prima vizită la ei şi, mai ales, cum o să mă descurc, totul a decurs atât de natural, cu multe îmbrăţişări, cu multă veselie, apoi au venit toţi cu caietele şi creioanele. Pe unii i-am ajutat la teme, pe unii să coloreze şi pe unii să numere. Nu am să uit niciodată entuziasmul lor.
Un alt lucru pe care l-am apreciat foarte mult încă de la început a fost faptul că avem tot sprijinul din partea colegilor noştri, psihologi, precum şi o mulţime de materiale de activităţi şi idei care mai de care mai interesante în acest sens. Efectiv ai totul la îndemână pentru a schimba lumea cu paşi mici.
Mi-am făcut foarte mulţi prieteni, voluntari şi copii. Apoi, poate că e mult spus, dar simt că am învăţat într-o oarecare măsură cum e să fii părinte. Experienţele de aici m-au ajutat să devin o persoană mai bună şi să evoluez personal şi profesional.
Mă întrebai ce mă sperie. După 7 ani, nu mă mai sperie nimic. (n.r.: râde) Dar a fost provocator să mergem cu 40 de copii în excursie. Acum stimez şi mai mult cadrele didactice care fac asta constant. Trebuie să recunosc că am avut şi un moment în care am vrut să renunţ, când simţeam că nu mai am nimic de dăruit, dar tot copiii mi-au arătat că nu este aşa. De 1 iunie, am primit titlul de cel mai vechi prieten al lor (cel mai vechi voluntar). Asta mi-a arătat cât de mult a contat pentru copii faptul că am rămas lângă ei.
Ce ai observat că s-a schimbat la ei în toţi aceşti ani?
Cred că dorinţa de a ajuta. Unii chiar mi-au spus că îşi doresc să facă şi ei voluntariat. Apoi: empatia, motivaţia de a reuşi în viaţă indiferent de obstacole. Nu am făcut un secret faţă de ei din faptul că eu nu am luat bac-ul din prima, dar cu toate astea m-am ambiţionat, l-am luat, iar acum am ajuns să am propria afacere. Mai mult, de câte ori vin ei în vizită, la salonul de coafură canină, mă ajută şi chiar îmi poartă de grijă. Ţinem legătura constant şi în afara orelor de vizită, ne trimitem oferte de muncă, tot felul de cursuri interesante, dar şi lucruri drăguţe sau amuzante.
Cu ajutorul lor am învăţat să mă deconectez mai mult de la social media şi să mă bucur mai mult de prezent. Am văzut cum arată iubirea necondiţionată, dar şi să nu mai iau lucrurile atât de în serios. Copiii nu se iau niciodată în serios şi tocmai din acest motiv sunt atât de distractivi.
Povesteşte-mi un moment memorabil de care ai avut parte în aceşti ani.
Au fost multe, chiar foarte multe. Am să amintesc însă doar 2 dintre ele acum. Primul – un bileţel primit de la un adolescent, pe care îmi scria: „Mulţumesc că te-ai comportat ca o mamă.” Nu am cunoscut niciodată acest sentiment, dar mi-am dat seama în acest fel că poţi fi mamă în atât de multe moduri.
Apoi... Sebastian care este deja, de 2 ani, colegul meu cu acte în regulă. A făcut atunci o vizită de orientare profesională la mine la salon şi şi-a dat seama că îi place tare mult ce facem acolo şi că vrea să fie şi el parte din echipă. Asta nu înseamnă că a dat uitării obiectivul său pe termen lung, cel de a intra în armată.
De curând făceam planurile pentru asta şi îi spuneam că trebuie să îl înscriu la meditaţii, ca să poată recupera materia şi să ia bac-ul, să se pregătească pentru examenul de permis, să bifeze cât mai multe din punctele de care are nevoie ca să poată obţine postul dorit. Mi-a spus că îşi doreşte să plătească el meditaţiile, din banii câştigaţi la salon, pentru că simte că în acest fel va fi şi mai motivat să înveţe.
M-am oprit din ce făceam, mi-am ridicat ochii şi cu greu m-am abţinut să nu las lacrimile să curgă. Pe băiatul acesta îl cunosc de 5 ani. Era pe atunci un adolescent retras şi neîncrezător. Acum ştie exact ce îşi doreşte şi munceşte din greu pentru asta. Anul acesta a luat toate probele pentru intrarea în armată. Cel mai mult s-a temut de testarea psihologică, dar am vorbit cu el şi i-am povestit prin câte greutăţi am trecut şi eu. I-am spus că îi înţeleg perfect temerile, dar că toate astea ne fac mai puternici şi că viaţa trebuie să meargă înainte. După care, la proba sportivă, din 40 de candidaţi el a fost printre cei 20 care au trecut-o. Sunt atât de mândră de el. Sunt convinsă că va ajunge un Om Mare.