Rocada din luna mai, care dă să-l propulseze la palatul Victoria pe președitele PSD Marcel Ciolacu, nu stabilește nimic cu privire la viitorul premierului Nicolae Ciucă, devenit disponibil cu acest prilej. Mi se pare normal. Domnul Ciucă este deja pensionar și are o respectabilă pensie de serviciu: 214.990 lei, doar de la Armată (aproape 18.000 lei/lună). Nu-i super?
Iată așadar un strălucit prilej să se ocupe de casă și de familie, să-și îngrijească sănătatea, să citească, să-și scrie memoriile pentru posteritate, să cultive vreun hobby, să admire cu nesaț natura, să călătorească pe tot globul, pe scrurt, să facă tot ce-și dorește și ce-i place.
Pensionarul Ciucă este de departe un pensionar tânăr – are dreptul la acest statut. S-a retras din activiate, iar statul îi plătește pensie de șase ori cât salariul minim brut pe economie sau de 16 ori cât pensia minimă sau de 4 ori cât salariul mediu, Pentru ce? Pentru ca să se bucure de o binemeritată odihnă, nu pentru altceva.
Faptul că, acum aproape un an și jumătate, domnul Ciucă, în loc să folosescă beneficiile vieții de pensionar, a preluat conducerea Executivului, este fără îndoială o excepție. A fost, ca să zic așa, un sacrificiu de patriot, pe altarul patriei. Dacă refuza, ar fi pus la grea încercare partidul, aflat în mare penurie de lider, pentru postul de premier.
Alegerea n-a fost rea. Domnul Ciucă a reușit să asigure stabilitatea guvernării, creând condițiile unui climat de colaborare și nu de confruntări între partidele coaliției, altădată rivale. Poate că, în acel moment și în acel post de la Palatul Victoria, gneralul Nicolae Ciucă era chiar omul potrivit la locul potrivit.
Dar refuz să cred că numai domnul Ciucă și nimeni altul este astăzi omul potrivit pentru orice loc, de peste tot. Oricât de capabil și de valoros ar fi, tot nu poate să joace, ca Hopa-Mitică! De aceea, am rămas șocat citind zilele tecute în presă că pensionarul Ciucă ia în calcul „cel puțin trei opțiuni”, cu care să-și umple timpul după rocadă, undeva sus, cât mai aproape de vârful piramidei.
Este drept că premierul n-a punctat opțiunile, dar presa a și avansat câteva presupuneri, pe care de altfel și le-au închipuit mulți dintre noi: vicepremier și ministru al Apărării, vicepremier fără portofoliu sau – hopa! – președinte la Senat.
Hai, că-i cu ochi și cu sprâncene. Mă îndoiesc că, după ce a fost premier, generalul mai tânjește la un post în guvern: auzi, subalternul lui Ciolacu! Asta îmi amintește, păstrând proporțiile, de cazul fostului domn al Țării Românești, Alexandru Ghica (1834-1842), care, la un timp după detronare a fost trmis de turci caimacam (un fel de ambasador cu împuterniciri speciale), la București.
Se zice că, prezentându-se autoritățior bucureștene, în noua sa calitate de caimacam, fostul domnitor ar fi rostit atunci o butadă, pe care memorialiștii s-au repezit s-o consemneze: „cum vedeți, am ajuns din cal măgar!”.
Mai degrabă aș crede că varianta după care domnul Ciucă și-ar dori postul de vicepremier ar fi doar o soluție de acoperire, ca să estompeze eventualul impact în opinia publică, în varianta de la Senat. La asta mă duce și răbdarea cu care Alina Gorghiu așteaptă de atâta vreme ca interimar, ba chiar a declarat în presă cu nu va candida în fața domnului Ciucă. S-ar putea ca înțelegerea să fi fost deja convenită.
Doamna Gorghiu este o persoană de încredere, cred că nu vorbește fără motiv. În plus, zilele trecute vorbea tot în această idee și viitorul premier Ciolacu: „Din câte cunosc eu și din discuțiile avute cu Nicolae Ciucă, domnia sa dorește să meargă președintele Senatului (…) vă spun ce am vorbit eu cu domnul prim-ministru Nicolae Ciucă”.
Dacă-i așa, însă, avem motive să fim îngrijorați. Îngrijorați, întrucât domnul Nicolae Ciucă, cu tot respectul pentru meritele sale în Armată, nu pare să fi excelat prin inițiative spectaculoase nici ca premier și nici în domeniul legislativ, ca senator.
Îmi vine să cred că așa cum lui Cîțu i s-a oferit pe tavă șefia Senatului, la schimb cu demisia din alte funcții, lui Ciucă i se oferă acum aceeași demnitate de mare încredere, pur și simplu ca să nu rămână el bosumflat.
Să nu ne ascunem după deget, Parlamentul României devine de mai multă vreme un fel de cimitir al elefanților, fără altă motivație decât aceea că și aceste simpatice pachiderme simt nevoia să aibă un os de ros, atunci cand nu le-a mai rămas să roadă altceva, decât pensia.
Situația este, cum spuneam, îngrijorătoare, dar ajunge să fie chiar înspăimântătoare, dacă observăm cum se aciuiește într-una din cele mai importante instituții ale țării, metaforicul Cimitir al Elefanților.
Căci, hai să vedem, pentru ce alte merite o fi primit în dar președinția Senatului Ludovic Orban, decât numai la schimb cu demisia din altă parte? Se vede cât de acolo că prietenii au bătut palma în stilul Tandi pe Mandi, ca să nu rămână Orban bosumflat.
Dar ce merite de excepție avea moș Teodor Meleșcanu, instalat rapid în fruntea Senatului fără să fi avut măcar acest drept, ci numai pentru că l-a favorizat conjunctura? Chiar mă înteb: în perioada cât a deținut postul, s-a remarcat domnul Meleșcanu printr-o faptă oarecare, care să atragă atenția că e cogeamitea politicianul și nu o simplă păpușă gonflabilă?
Încep să mă tem la ideea că ne pot conduce păpușile gonflabile - și asta nu numai la Senat.
Și știți cine a mai fost lider, înaintea Meleșcanului? Îl știe toată lumea, elefantul C.P.Tăriceanu, propulsat la Senat, după ce eșuase în așa hal in Guvern, încât chiar și colegii liberali i-au dat un șut de la vârful PNL.
Ce rușine pentru țară, să așeze pe cineva în fruntea uneia din cele mai de vârf instituții ca recompensă pentru faptul de a-i fi trădat pe liberali, și a-și fi suflat nasul în farfuria lor cu fasole, din care se înfruptase și dânsul din plin.
Îmi mai amintesc și de păpușa gonflabilă Crin Antonscu, liberalul de pe urma căruia n-a rămas mai nimic altceva, decât niște cărți de vizită, redactate într-o limbă pe care domnia sa tocmai o silabisea: ”Crin Antonescu – president a.i. of Romania”.
Ca să vezi, Cîțu propulsat la Senat, după ce eșuase la guvern, Orban idem, Meleșcanu promovat fără drept, Crin Antonescu și Tăriceanu promovați tot așa, ca nu cumva să stea bosumflați. Merde – cum zice francezul.
Nu cred că există în altă parte o instituție unde să se potrivescă mai bine ca aici eticheta ”Cimitirul Elefanților”. Aș suferi să știu că generalul Nicolae Ciucă, distins pentru fapte de arme în Afganistan și remarcat pentru cumpătarea sa la Guvern, tânjește după o poziție, pentru care nu-l recomandă ceva.
Dacă aș fi fost în pielea domnului Ciucă și dacă careva dintre colegi mi-ar vorbi despre șefia Senatului, parcă i-aș răspunde cam așa: „Eu, nene, sunt militar de carieră și nu-mi pătez obrazul și uniforma, pentru o ciozvârtă, chiar și tentantă, cu care mă ademenesc niște interesați. Onoarea mea nu-i de vânzare”.
Gândul mă duce aici la cei sondați să vorbească despre încrederea lor în instituțiile statului. Ei pun pe primele locuri Pompierii și Biserica, iar undeva, la urmă de tot, pun Parlamentul. Pentru că gândul lor nu merge la instituția în sine, ci la cei care au condus-o: Cîțu, Orban, Tăriceanu, Crin, Meleșcanu, Dragnea, Zgonea și alții mulți. I-ar plăcea domnului Nicolae Ciucă să se alinieze printre ei?
În opinia mea, nimănui n-ar trebui să-i fie rușine de postura senectuții. Este momentul de culme, când te poți preocupa cu ce nu puteai face în activitate. Mulți oameni de prim rang și-au făcut o plăcere din a avea un hobby - sau mai multe.
Premierul britanic Churchill, câștigător în Al Doilea Război Mondial, s-a atașat grădinăritului. Victor Hugo (cine n-a citit Mizerabilii?), ajuns octogenar, s-a delectat pictând. Marele romancier a lăsat posterității circa 1600 de lucrări: crochiuri, cărbune, acuarele, uleiuri pe pânză. O altă celebritate, Agatha Christie (mai țineți minte Crima din Orient-Express?), ajunsă tot octogenară, s-a lăsat cucerită de arheologie. Tot octogenar, Lev Tolstoi (Război și Pace, Anna Karenina) a devenit un pasionat al jocului de șah, iar Napoleon Bonaparte, surghiunit pe insula Sfânta Elena, și-a făcut o mare plăcere din a-și dicta memoriile secretaruui său privat, Las Casas. Nu numai evenimentele, ci și înțelepciunea sa au rămas să le judece posteritatea.
În spațiul nostru, regele Carol al II-lea al României era unul din cei mai fervenți filateliști ai lumii (continuând chiar și după abdicare). Regele Mihai i-a mers pe urme și a ajuns un mare colecționar de motoare (automobile), chiar și în exil.
Nu-mi vine să cred că pasiunea domnului Ciucă este să șadă pe un fotoliu, unde au mai stat, fără niciun folos, Cîțu, Orban, Meleșcanu sau Tăriceanu.