Puțini din supraviețuitorii bucureșteni ai acelei zile mai sunt încă în viață. Mă număr printre ei și mai simt încă proaspăt momentul când urgia s-a năpustit peste poate cea mai liniștită metropolă din Europa de Est: capitala României.
I-am zis liniștită, întrucât, deși războiul începuse de aproape trei ani, în viața cotidiană a capitalei noastre aproape nu se simțeau încă privațiunile acestuia. Praga sau Budapesta erau bombardate zi și noapte de aviația anglo-americană, Sofia ajunsese ruină. Belgradul era demult ocupat de germani, fapt ce-l făcea cu atât mai mult vulnerabil, iar despre Varșovia se spunea că acolo n-a mai rămas piatră pe piatră.
În mod inexplicabil, viața la București se desfășura totuși aproape ca și cum n-ar fi fost război. Teatrele, cinematografele, școlile, restaurantele, ștrandurile, bodegile, toate funcționau – cum se spune astăzi – la parametri.
În mod neașteptat, la 31 martie 1944, s-au închis brusc toate școlile. Eram elev, nu mă prea interesa politica și totuși am aflat de la radio că trupele sovietice călcaseră hotarul României în nord și se îndreptau rapid spre Botoșani și Suceava.
La București, era încă liniște. Dimineața de marți, 4 aprilie 1944, anunța o zi cu soare, tocmai bună pentru plimbări la șosea. Un eveniment bizar făcea totuși plimbarea imposibilă: tocmai se anunțase la radio un exercițiu de apărare antiaeriană, la care bucureștenii erau chemați să se ascundă în adăposturi, sau să se pitească prin locuri improvizate – de obicei un șanț săpat în curte, o movilă, un gard.
La ora 10, a sunat alarma. Începea exercițiul. Pe străzi, nici țipenie. Doar poliția era pe teren și verifica adăposturile, șanțurile, gropile și alte improvizații. La ora 11, sirenele au sunat din nou: vesteau încetarea exercițiului. Radio-București comenta că exercițiul a fost un mare succes, că populația s-a arătat disciplinată, iar poliția a fost la înălțime.
Pe la ora 12, sirenele au sunat din nou. Bucureștenii au crezut că ori se repetă încetarea alarmei, ori că niște nepricepuți apăsaseră greșit niște butoane. Este ceea ce numim astăzi o eroare umană: cineva se joacă nepermis cu butoanele. Peste câteva minute însă, semnalul de alarmă s-a repetat. Era tot mai clar că „cineva se joacă acolo cu butoanele”.
Dar, după alte câteva minute, s-a auzit din zări zgomot de avioane și, mai ales, șuieratul sinistru al bombelor în cădere: iu-iuuu-jjj. Exploziile care au urmat, suflul distrugător al bombelor, schijele care brăzdau aerul, dogoarea incendiilor izbucnite, fumul cenușiu și înecăcios care țâșnea de pe urma exploziilor, o mare de oameni dezorientați care alergau încolo și încoace fără să știe unde se duc, totul stârnise deja panică. Presimțeam, speriați, că ne apropiem de un sfârșit escatologic.
După o oră de vacarm, uruitul avioanelor a încetat, printre străzile fumegânde începeau să se strecoare mașinile pompierilor și să-și facă loc utilitarele serviciului de salvare comunal. Spitalele erau deja, vorba ceea, pline-full cu răniții aduși de pe front, așa că victimele bombardamentului, atunci când se ocupa cineva de ele, erau așezate frumos lângă linia tramvaiului.
De acolo, urmau să fie preluate în zilele următoare de către rude, de o vreo societate filantropică sau de o sinistră autoutilitară, cu însemnele de la Morgă pictate pe ea.
Către seară, în acea zi fatidică de 4 aprilie, a început exodul masiv al bucureștenilor. Șiruri lungi de vehicule se îndreptau, nu se știe încotro, pe la ieșirile din oraș. Spectacolul era bizar și pitoresc. Vedeai, unele după altele, limuzine de producție franceză sau italiană, trăsuri, carete, taxiuri, autobuze, căruțe cu coviltir, motociclete, biciclete. Niciodată n-am văzut atâta tevatură pe străzile Bucureștilor.
Dar dimineața domnea iarăși liniștea în orașul care își lingea rănile. Străzi întregi fuseseră făcute una cu pământul, mai ales de-a lungul întregii căi ferate care duce înspre Gara de Nord, dar și în Cotroceni, în centru, în zonele industriale.
Se zice că, peste noapte, un sfert din bucureșteni și-ar fi părăsit căminul, luând drumul chiar și spre ținte necunoscute pentru ei: Domnești, Popești, Bragadiru, Chiajna, Băneasa, iar, ceva mai departe, Vălenii de Munte, valea Prahovei și a Argeșului.
Consecințele s-au arătat imediat și erau groaznice. A apărut o surprinzătoare penurie alimentară. Înfometați, refugiații din jurul capitalei aveau două opțiuni: ori răbdau de foame, ori deschideau larg pușculița cu economii, pe care o pândeau fermierii cu rezerve în cămară.
Prețurile au săltat brusc. Dacă nu mă înșală memoria, în câteva săptămâni s-a triplat prețul ouălor, al zahărului, făinii, uleiului, mălaiului și tot ce era de primă necesitate. În două-trei luni, s-au golit cămările localnicilor, dar și pușculițele celor veniți.
Noua recoltă nu era strălucită: bărbații plecaseră demult pe front, unii căzuseră la datorie, alții zăceau în spitale sau se întorseseră acasă invalizi – ei înșiși povară a familiei lor. Iar femeile mai aveau de crescut și copii, de ajutat și bunici, plus soțul întors beteag, plus obișnuitele treburi casnice. Scumpirile continuau, iar penuria se ascuțea.
Bombardamentele au continuat aproape în fiecare zi, extinzându-se în mai toată țara: Ploieștiul și Valea Prahovei fuseseră grav lovite, au mai fost vizate orașe precum Brașov, Constanța, Craiova, Brașov, Galați și altele. Până și la Vălenii de Munte, unde se retrăsese familia mea, au căzut câteva bombe și au rămas acolo neexplodate, nu știu de ce.
Populația, înrăită împotriva celor care ne ocupaseră țara și aprinseseră fitilul războiului, se împărțea în două. Unii așteptau să vină chiar și rușii, doar de n-o mai curge degeaba atâta sânge pe front. Alții îi așteptau cu speranțe mari pe americani, care - cel puțin așa era imaginea în viziunea mea de adolescent - trebuiau să coboare cu parașutele din avioanele lor, încărcați cu saci de tip Moș Crăciun, plini cu de toate.
Încă nu învățaserăm că realitatea este crudă. Venirea rușilor a oprit moartea pe frontul de est, dar ne-a instalat-o într-un front mult mai perfid, mai dezgustător, mai hidos. Nu mai mureau românii la Cotul Donului sau la Stalingradul de atunci, dar mureau și mai dureros la Poarta Albă, pe Canal, la Sighet și în multe, foarte multe locații din toată țara.
Mulțimea de români, care au murit acolo fără să mai fie război, amintește cumva aforismul dintr-un roman al lui Dostoievski (redau din memorie): Războaiele încep când nici nu te aștepți, dar rareori se termină atunci când s-au terminat. Ele continuă încă multă vreme după ce aparențele te fac să crezi că nimeni nu mai luptă.