În plină dictatură dezumanizantă, care îi torturase mama atât de tare, încât au crezut că au ucis-o și au aruncat-o la morgă, unde femeia s-a trezit înspăimântată și nu a mai supraviețuit prea mult, România a avut un formidabil depozitar de memorie și conștiință.
Monica Lovinescu nu a putut să înlăture până la finalul propriei vieți imaginea aceasta agonizând a mamei. Nu ar fi putut face nimic să o salveze, altceva decât ceea ce a făcut: nu a abdicat o clipă de la a denunța răul care se întinsese tentacular peste România.
Nici când Securitatea și-a trimis ucigașul să o bată, la Paris, dar să nu o omoare, ci să o lovească în cap, să-i lase sechele. Nici când unul sau altul dintre cei veniți din țară, în ajutorul cărora Monica Lovinescu și Virgil Ierunca săreau imediat, pentru că știau și cât de grea este fuga, și cât de apăsătoare e emigrarea și cât de fragil este omul, abdicau.
Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au ținut, în primii ani postdecembriști, loc de lustrație. Când totul părea mlăștinit, când Ion Iliescu triumfa ridicat pe crimele mineriadelor, când Vadim Tudor, Păunescu, Voiculescu se întindeau indecent peste puținul spațiu dintre noi, cei doi reprezentau România care ar fi putut să fie și care a și fost, doar că nu între granițe.
Este poate unul dintre gesturile cele mai mari ale editurii Humanitas, acela de publica jurnalele, caietele, textele celor doi, de la însemnările Monicăi Lovinescu până la teribilul Pitești al lui Virgil Ierunca, în acei primi ani care au stat sub semnul libertății peste care se cățărau hulpavi marii supraviețuitori ai comunismului.
Ceilalți, supraviețuitorii de zi cu zi, au trecut și s-au trecut smeriți. Au fost cărțile întemeietoare ale acelor ani, fără de care generația mea nu ar fi avut acces la memorie. Le citeam în liceu, cot la cot: Unde scurte, La apa Vavilonului, Jurnalul fericirii, Închisoarea cea de toate zilele a lui Ioanid.
Au fost cărțile unei întregi generații, cărți de trezire și nu doar atât, pentru că erau acele cărți locuite de români care nu erau de teapa lui Iliescu și Voiculescu, nu erau turnători și delatori oportuniști, nu erau toți din același aluat stricat, pervertit, în care dospise lichelismul și nu binele, ci erau dintr-un aluat uman pe care educația îl plămădise în așa fel încât ar fi fost imposibil ca omul acela să fi putut lua răul drept bine.
Dincolo de asta însă, de speranța că România a avut și astfel de oameni, chiar în anii aceia de grotesc absolut, textele Monicăi Lovinescu sunt o dare de seamă lucidă despre dictatură, despre complicități, despre cedări omenești, despre istoria care ne-a putut scăpa printre degete, pentru că era mai comod.
Iată ce nota Monica Lovinescu în Jurnal (Jurnal esențial, Editura Humanitas), luni, 3 aprilie 2000:
„De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou ţar, pe Putin? Conform tradiţiei decriptate de Custine, „l’esclave à genoux rêve à la domination du monde“, nu credeam să ajung în anul 2000! Putin a dobândit victoria nu doar prin falsificări de urne, nu numai cu sprijinul lui Elţîn, ci mai ales flatând şovinismul rus în războiul din Cecenia, unde, ca de fiecare dată când are mâinile libere, Armata Roşie violează, torturează, ucide pe civili.
S‑a deschis în Cecenia un lagăr, în principiu pentru a filtra pe terorişti, în fapt, pentru a supune pe toţi, de la copii la bătrâni, unor torturi inimaginabile.
Spion de rangul doi al KGB‑ului format de Andropov, mâncătorul de disidenţi, Putin, deşi este criticat în unele publicaţii mai lucide ale stângii, cum ar fi Le Nouvel Obs., nu are de înfruntat obiecţii majore. Să ne închipuim la 10 ani de la dispariţia lui Hitler un cadru al Gestapoului ca lider al Germaniei în curs de democratizare.
Nu‑i aşa că nu se poate? E greu de înţeles că‑ţi vine să taci din simplu, iremediabil şi profund dezgust?”.
Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au părăsit microfonul Europei Libere în anul 1993, dar au fost activi în lumea culturală românească până la începutul anilor 2000.
S-a întâmplat însă un lucru ciudat: dacă înainte, când vorbeau din studioul Europei Libere, erau creditați și ascultați, erau luați ca reper de judecată corectă, după 1990 nu a mai fost așa, notează Cătălin Cioabă în prefața volumului Aici e Radio Europa Liberă!, cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, publicat pentru a marca centenarul Monica Lovinescu:
„Mulțumiți cu „rația de libertate“, românii au nesocotit vorbele lor. Nici Doinei Cornea, în ciuda staturii ei de disident, nu i-a mai acordat aproape nimeni atenție (ba chiar s-au pornit campanii de denigrare la adresa ei foarte curând). Când toți aceștia au spus, vizionar, că România, prin regimul Iliescu, nu se îndreaptă deloc, dar deloc, în direcția cea bună, cine stătea să-i asculte? Doar foarte puțini! „Istoria este suma lucrurilor care ar fi putut fi evitate“, spune undeva Bertrand Russell.