Deputatul liberal Alexandru Muraru încearcă să introducă istoria comunismului în noua lege a Educaţiei, ca materie obligatorie.
În manualele de istorie, comunismul este descris superficial, rece, fără să li se ofere copiilor instrumentele necesare pentru a înțelege dimensiunile ororilor trăite de bunicii și străbunicii lor.
Dincolo de cifre, de liderii politici ai vremurilor, de alianțe militare și războaie, din istoriile obligatorii dedicate copiilor și tinerilor lipsesc poveștile: și cele ale marilor personaje, dar mai cu seamă cele ale eroilor anonimi.
Istoria ar trebui rescrisă altfel în manuale, în așa fel încât lectura lor să fie interesantă, să-i facă pe cei care învață după ele să-și pună întrebări, să caute mai multe detalii, să fie curioși.
În acest sens, ideea deputatului liberal Alexandru Muraru de a transforma Istoria comunismului în materie obligatorie pentru liceu merită luată în considerare.
Ar trebui să nu fie, însă, un manual care să dubleze epoca istorică studiată deja, ci unul integrator, care să vorbească despre rădăcinile răului, despre cum erau schingiuți deținuții politici, despre cum li se smulgeau gingiile odată cu dinții cu cleștele de cuie, despre femeile aruncate în închisori, umilite și omorâte în chinuri pentru că soții sau copiii lor fugiseră în munți sau încercaseră să facă opoziție.
Un manual despre comunismul românesc nu poate fi rece, fiindcă oroarea nu poate fi înțeleasă doar din cifre și din descrieri ale sistemului.
Ar fi mai mult decât necesară măcar o pagină din povestea Elisabetei Rizea, țăranca din Nucșoara care s-a dedicat rezistenței anticomuniste din munți și a suportat maltratări greu de imaginat, fără să trădeze pe nimeni (vezi Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, Humanitas, 2019, ediția a IV-a). 12 ani a stat în închisoare (1952-1961), iar tabloul în care povestește cum a fost atârnată de păr de un cârlig din tavan, cum și-a pierdut dinții și cum a fost bătută până aproape a murit, ar trebui să fie poate chiar în deschiderea unui astfel de manual obligatoriu.
Comunismul merită văzut în detaliile lui cele mai negre.
O istorie a comunismului are, poate, la fel de mult nevoie de portretele morților din închisori ca de ale celor care au ordonat crimele. E important să fie arătat Experimentul Pitești în toată dimensiunea lui, fiindcă acolo tinerii deținuți politici nu erau bătuți și torturați doar de gardieni, ci au fost obligați să se maltrateze reciproc într-un exercițiu de descurajare a loialităților pe care le aveau unii față de alții în viața lor anterioară arestării.
E nevoie de mărturiile scrise ale celor care au fost trimiși să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră, ale celor care au trecut pe la Sighet, Pitești, Gherla, Jilava sau în domicilii obligatorii, fiindcă altfel sondajele vor continua să-i arate nostalgici după comunism și pe cei care nu l-au trăit.
De altfel, o cercetare recentă scoate în evidență că 54% dintre români cred că viața în comunism era mai bună decât este acum (INSCOP, iunie 2022).
Mitul comunismului cu față umană poate fi demontat mai ales cu imaginile care demonstrează cruzimea sistemului de la începuturile lui până la tancurile scoase în 1989 împotriva demonstranților care cereau plecarea lui Ceaușescu.
Inginerul Gheorghe Ursu a murit în 1985, bătut crunt în închisoare pentru ceea ce scrisese în jurnalul său intim, după ce a fost denunțat de o colegă de serviciu. Mulți încearcă să ocolească adevărul simplu că sistemul comunismului a rămas la fel de inuman ca în anii lui de început.
Deputatul liberal Alexandru Muraru subliniază că istoria comunismului trebuie introdusă în noua lege a Educaţiei, fiindcă în contextul invaziei ruse din Ucraina, România trebuie întărită de o ,,narațiune puternică”. Muraru nu a explicat cum ar trebui să fie predată această istorie, mai ales că există deja un manual opțional din 2008.
Într-un fel, comunismul a reușit să supraviețuiască în subsolul tranziției românești, prin elitele și tehnocrații săi, dar încă nu există studii solide despre cum s-a transferat nomenklatura de nivelul al doilea în eșaloanele fruntașe ale capitalismului și democrației autohtone. Avem doar exemplele.
Poate că un nou manual de istorie a comunismului va include nu doar efectele asupra tranziției, ci și un capitol despre ceea ce Karl Jaspers numea în Germania de după 1945 "Conștiința culpei", și un altul despre războiul cultural din Europa, cu toate victimele intelectuale ale comunismului.
O astfel de istorie pentru tineri trebuie scrisă în așa fel încât cititorul să se întrebe tot timpul: Cum a fost posibil? Un exemplu de scriitură demn de urmat ar fi Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri.
Sabina Fati