Să moară intelectualii neplagiatori, vers din maneaua politică a domnului Cîmpeanu

Să moară intelectualii neplagiatori, vers din maneaua politică a domnului Cîmpeanu

• De când e lumea lume, intelectualii le-au stat în gât ălora de n-au putut ajunge la nivelul lor. Pentru simplul motiv că intelectualii nu au certitudini politice ce pot fi exploatate ci mai ales dileme, d-aia nu poți să-i aduni, să-i înregimentezi și să-i subordonezi. Al doilea motiv, cel mai actual și greu de suportat de pletora politică e faptul că își scriu singuri doctoratele.

Diferențele între ăia de copie la doctorate și ăia de și le scriu pe bune este faptul că ăia din a doua categorie citesc, dezbat și scriu pentru că asta este natura minții lor, iar prima categorie face ce a făcut și la liceu: copiază ca să treacă clasa, pardon, ca să aibă un salariu mai mare.

• Ce n-am înțeles niciodată este de ce ar avea nevoie pe cartea de vizită un general care a luptat prin Afganistan de vorba doctor. Omologii săi americani n-au asemenea vorbe pe plăcuța de la gât și asta nu-i împiedică să-și facă meseria și să primească notorietatea care li se cuvine. Uite, nici domnul Iohannis nu se dă în vânt după titlul ăsta, poate pentru că e inflație de doctori, pe când președinți sunt foarte puțini.

ADVERTISING

• Diferența dintre doctorii pe bune și pseudo doctorii plagiatori este ca între muzica simfonică și manelele lui Dani Mocanu. Nu mă refer la aria și adâncimea problematicii creației, aș ajunge de râsul curcilor cu asta, ci de metodă: nimeni dintre compozitorii de muzică clsică nu-l copiază pe Mozart, dar la manele se fură la greu. Aidoma lor se comportă și copiatorii din doctorate, nu-și permit să copieze din lucrări științifice valoroase, de teamă să nu fie prinși. Folosesc și ei doctoratele second hand ca să adauge pe lângă nemuritorul vers să moară dușmanii mei ceva floricele poetice pe care mintea lor manelistă nu le poate produce singură din lipsă de talent și mai ales de lecturi poetice. Și, spre ghinionul lor, tot sunt prinși.

• Aveam un coleg la facultate care la toate seminariile se repezea să soluționeze problemele puse se lectori, dar care la examene se bloca pentru că nu trecuse prin materie cu creionul pe foaie și cu sudoarea nopților nedormite pe tâmple. Când dădea un răspuns corect la seminarii se întorcea în bancă triumfător: vezi, spuneau ochii lui strălucitori, sunt mai bun ca premianții, ei nu s-au prins așa repede ca mine. Iar Sacarelis, grecul premiat la concursuri internaționale de fizică, îmi mormăia la ureche, sarcastic: vine el examenul!

L-am lăsat cu toții în urmă pe colegul meu, toți, nu numai premianții ca Sacarelis. Dar aș pune pariu pe o vadră de palincă de pere că al meu fost coleg a dat dracului ingineria și s-a băgat în politică, iar de a făcut asta, are astăzi la activ și un doctorat plagiat. Ca toți politicienii frustați de existența premianților de altfel.

• Câțiva premianți, niște repetenți, iar între ei marea masă a celor de mijloc, asta era situația pe vremea liceului meu. Media celor dintre extreme era pe vremea mea mai mare decât media aritmetică a notelor primite de extremiști. Aveam o mediocritate solidă ce trăgea din greu spre mai bine. N-aveam multe minți care nu puteau înțelege ce citeau decât la materiile foarte grele. Înțeleg că acum mediocrii tind din ce în ce spre mai jos, spre analfabetismul funcțional sinonim pe vremea mea cu repetenția.

Dar mulți dintre colegii mei ce se luptau cu notele minime de trecere aveau alte talente, iar printre ele cel de a se descurca cu brio în situații extra-școlare excela. Colegii aceștia se duceau vara la mare pe când eu nu, că familia mea nu avea parale, iar eu trebuia să lucrez pentru niște pârlite de norme la colectiv, jucau fotbal pe rupte și beau bere la greu toată vacanța și aveau blugi cu care eu nu mă puteam lăuda. Când am plecat la facultate iar ei în armată am crezut că în sfârșit mi se făcuse dreptate. Dar după doi ani, băieții aveau slujbe ușoare și bine plătite, iar eu tot pârlita de bursă de merit ce-mi asigura doar cazarea în cămin și masa la cantină.

Iar când am terminat facultatea, ei aveau mașini sau motociclete, aveau apartamente iar eu trebuia să mă lupt cu pârlita de repartiție și cu stagiatura.

Întrebarea e simplă: de ce să te lupți cu cartea atunci când șansele de a duce o viață mai ușoară țin de descurcăreală? Sau în cazul nostru: de ce să faci un doctorat pe bune când poți copia și unge rotițele din sistem ca să obții o treime de salariu în plus și uși deschise pe calea ascensiunii profesionale și sociale?

Legea manelelor e simplă, pune mâna pe ce poți, când poți, ca să moară dușmanii tăi, asta au făcut și politicienii noștri. E vorba de furt aici, legea zice că da, marea masă a doritorilor de diplome zice că nu. La fel zice și domnul Cîmpeanu în noul proiect de lege al Educației când vorbește despre prescrierea rapidă a faptelor.

Domnul Andrei Cornea se înșală atunci când susține că numele ministrului Cîmpeanu va fi repede uitat. Eu cred că dimpotrivă, toți doctorii pe bune și toți conducătorii de doctorate îl vor pomeni așa cum se cuvine atunci când vor lucra la doctoratele lor. Mă bazez pe memoria acestora și pe amara nedreptate ce li s-a făcut atunci când niște furi au ajuns pe aceeași treaptă științifică cu ei. Lumea doctorilor era o lume aparte, cu cutumele și cu riturile ei iar politicienii descurcăreți dar frustrați de submediocritatea lor școlară au călcat-o în picioare. Ce exemplu mai bun de mers cu bocancii printre porțelanuri s-ar putea găsi? Iar asta nu se uită, când unul scuipă rânjind pe munca altuia, cel obidit și nedreptățit nu are cum să uite.

• Între timp s-a terminat și cu consultarea publică pe tema viitoarei legi a Educației, ce contează acolo160 de intelectuali care cer demisia ministrului și vreo 30.000 de gladiatori ce sunt supărați de abjecția prevederii care îi scapă pe plagiatori de răspunderea penală? Și, ca să avem ce mesteca la schimb cu legea asta, ni se oferă iar discuția reîncălzită și reeșapată despre necesitatea unei legi a limbii române. Biată limbă română ce ar fi sugrumată, vezi măre Doamne, nu de stâlcirea ei continuă și curentă de către aleșii neamului ce privesc cu jind la acum cam acrele doctorate, ci de oceanul de neologisme care o îngroapă.

Mi se pare normal ca neologismele astea să-i încurce pe aleși iar de vină sunt în principal jurnaliștii cu întrebările lor incomode și cu limbajul lor uneori prea tehnic, ei sunt primii care stâlcesc limba română și o fac de neînțeles pentru unii. Ca atare, propun să le desființăm profesia prin lege sau să le ridicăm dreptul de a mai pune întrebări incomode prin viu grai. Iar întrebările despre plagiate să fie considerate hărțuire științifică, ai auzit, Emilia Șercan? În rest, pe tentă manelistă, mama lor de 160 de intelectuali pe care, vorba funcționarului Cîmpeanu, plagiatorii îi îmbracă în bani pentru că n-au făcut nimic în viață ci doar au scris niște cărți, ce mare jmecherie. Iar prin noua lege a noii limbi române, cuvântul cultură să fie șters din DEX sau trecut acolo, la arhaisme nefolositoare politicii, ăsta da subiect de dezbatere publică, nu-i așa?


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇