În articolul trecut scriam povestea Aniei, adolescenta care a ajuns, din cauza unei depresii, provocate de bullying-ul online, la un episod de suicid. Povestind cu ea, am ajuns să înțeleg că, la fel ca și în alte povești consemnate în cadrul Conversațiilor Fragile, sâmburele viitoarelor comportamente și întâmplări se află în relațiile din familie. În cazul Aniei, criticile susținute și constante venite din partea părinților, în special a mamei, au contribuit la comportamentul ei.
Adolescentul trăiește o perioadă dificilă, cu încercări multe, cu schimbări multe. Mă gândeam acum câteva zile, că semnele sale exterioare sunt doar vârful icebergului și că furtuna interioară este mult mai mare și mai profundă decât putem, poate, bănui. Nici părinții nu sunt la adăpost. Sunt în bătaia vântului adolescenței, clipă de clipă. De cele mai multe ori apar conflicte ireconciliabile și tensiuni.
Sunt mamă de adolescenți. Citesc cărți ca să înțeleg și să îmi adaptez comportamentul și cu cât citesc mai mult, cu atât simt că pe undeva, greșesc mai mult. Simt că nu pot găsi echilibrul între a fi fermă și a mă poziționa empatic. Îmi e greu să îmi dau seama ce funcționează mai bine - să îi susțin pe copii, cu blândețe și calm, în toate explorările și încercările prin care trec, sau să aplic limite, reguli stricte, știind, de exemplu, că evaluarea națională - moment la care se află băieții mei - va decide următorii patru ani din viața lor.
Sunt conștientă că ei acum au nevoie să exploreze, să își dezvolte viața socială, să fie liberi, să își încerce limitele, să le rupă, să le provoace. Dar, în mintea mea, sunt încă copii, care acum învață echilibrul dintre libertate și responsabilitate. M-am întrebat, ascultând-o pe Ania, dacă regula părinților ei: Dacă ți se întâmplă ceva, te descurci singură, tu te-ai băgat, tu trebuie să ieși, e o atitudine bună sau, dimpotrivă, una care distruge legătura esențială dintre părinte și copilul său. Nu am certitudini. în această perioadă am doar întrebări, un comportament incoerent, care variază între cele două repere - empatie și critică.
Mi-am spus de sute de ori că nu voi repeta întrebările pe care le-am auzit toată adolescența: Unde ai fost? Cu cine ai fost? Și ce-ați făcut voi acolo? - niște mantre cărora le aud inflexiunile și în ziua de azi. N-am cum să uit povestea blugilor rupți care dispăreau în colțul unui dulap, ascunși de tata, pe care îi găseam, îi puneam din nou pe mine, care dispăreau din nou și îi găseam și îi puneam pe mine. N-am cum să uit nici permanenta senzație că greșesc, că nu sunt auzită. Și iată-mă astăzi, făcând la fel. Acum îmi înțeleg părinții, înțeleg că suntem, cu toții, victimele unor modificări chimice, care se produc în creierul adolescentin, așa cum spune și Daniel Siegel, în cartea lui, Vâltoarea minții, carte care dărâmă miturile despre adolescenții înnebuniți de hormoni. Nu, nu sunt hormoni, sunt reconfigurări cerebrale. O dopamină scăzută, care crește proporțional cu un comportament periculos. Uneori dăunător.
Bref, în toată această vâltoare a propriei mele minți, în care se plimbă multe întrebări fără răspuns, m-am trezit într-o zi, vorbind cu Ania, ascultându-i povestea cu sufletul la gură, căutând cu sete să văd și cealaltă perspectivă. M-am întrebat din nou cum să pot fi un sprijin pentru băieții mei, un port sigur, fără să le știrbesc libertatea de a alege, cum să am încredere deplină în ei. Simțeam cum Ania se eliberează, cu fiecare întâmplare și cuvânt nou, de o parte din povară, o vedeam asumată, trecută prin multe încercări până atunci (a se vedea povestea din numărul trecut), dar cumva, privind cu încredere spre viitorul pe care și l-a plănuit: să ajungă studentă în State, prin propriile puteri. O admiram pentru activitatea din clubul de debate din care spunea că face parte, pentru dorința ei de a se îndrepta spre meseria de avocat. Nici nu știe Ania cât de mult a însemnat pentru mine, la nivel personal, întâlnirea cu ea. I-am mulțumit, în gând, pentru ora acordată, pentru încrederea pe care mi-a dăruit-o. Îmi spun povestea, ca să știe și alte fete de ea, poate le poate ajuta, dacă ajung într-o situație similară cu a mea, îmi spune la final.
La sediul Fundației Tineri pentru Tineri, Alexandra Miroslav și Adina Manea se întâlnesc săptămânal cu adolescenții și explorează astfel de întrebări, legate de provocările adolescenței și de relația cu părinții sau cu grupul de prieteni.
Într-una din zilele în care se întâlnesc, mă alătur timid, mă așez pe un scaun și asist la discuție. Alexandra le prezintă, printre altele, tinerilor, schema stimei de sine scăzută, în care se regăsesc relații toxice, abuzuri, eșecuri personale, adicții, toate aceste doamne rubensiene care ni se așează ca o ceață lăptoasă pe suflet. Aceleași doamne, care, ulterior generează: probleme în controlul agresivității, probleme de adaptare, dificultăți în comunicare, așteptări nerealiste, probleme de control, de relaționare, numai tristețe și necaz, cu alte cuvinte.
Adolescenții voluntari, vreo 10 la număr, așezați confortabil pe pufuri moi, participă activ la întâlnire. Fiecare e altfel, fiecare își prezintă, prin însemne exterioare, care prin îmbrăcăminte, care prin coafură, personalitatea provizorie, în căutare de stabilitate. Caută împreună, rezolvă, sunt proactivi, total în discuție, ca să îi citez chiar pe ei, sunt cei care vor transmite mai departe altor adolescenți, în licee, toate cele vorbite aici.
Alexandra pare (și nu mă îndoiesc că chiar este și asta), prietena lor, în nici un caz un coach, sau dascăl sau profesor. Prin întrebările ei și răspunsurile lor, prin păreri personale asupra unor situații concrete, deslușesc împreună cum poți face să îți dai seama că ai o stimă de sine scăzută, ca mai apoi să găsești căi de a o vindeca.
Trec apoi, la al doilea subiect, la planificarea unei expoziții legată de sex-sexualitate, în care vor exista camere cu diferite activități, legate de sănătatea reproducerii, emoții, relații. E mult mai simplu ca prin niște exponate sau instalații să înveți mai multe despre sexualitate, să deschizi un dialog despre acest subiect considerat la noi încă un mare tabu. În acest program sunt invitați și părinții, ca să înțeleagă mai bine ce îi preocupă și cum pot fi alături de copii lor.
Privindu-i pe acești tineri în acțiune, simt cum, în mod straniu, mă întorc în propria mea adolescență, și cum, în același timp, sunt la mii de kilometri distanță. Dar sunt acolo, printre ei, încercând să-i deslușesc, să-mi deslușesc propriii copii de acasă, de fapt. M-am întrebat cum îi pot ghida, fără ca ei să se simtă controlați, cum pot să îi fac să înțeleagă că rolul meu este să îi ajut să se înțeleagă mai bine ei pe ei înșiși.
Mi-aș fi dorit să fi existat și pe vremea mea un loc în care să mă simt așa în siguranță. În care să mi se spună că nevoia de autonomie și independență pot duce la decizii greșite pentru un adolescent și că – cu ajutorul informației – poți reduce riscurile la care te expui. Mai toți adolescenții sunt tentați să bea – fie că sunt curioși, fie că există o presiune a grupului, dar hai sa vedem efecte are alcoolul asupra creierului între 16 și 18 ani. Dacă depășești două unități de alcool la mie, se numește exces. Fumatul este o altă tentație comună. Și atunci un adolescent trebuie să știe ce efecte are fumatul pe termen lung. Am apreciat că în cadrul întâlnirilor de la Tineri pentru Tineri, adolescenții primesc aceste informații și îndrumări despre cum se pot folosi de ele.
Mi-aș dori, dar asta este o altă discuție, să existe și un loc pentru părinții adolescenților în care să plonjăm, din pernele moi, în situații prin care trecem. Poate, într-o zi. Până una alta, există pentru ei o asociație. Aceasta, în care adolescenții voluntari, prin diverse programe, îi ghidează apoi pe alți adolescenți, în drumul lor anevoios către maturitate. Și ideea în sine mi se pare miraculoasă.
Deși există și realizează programe incredibile din 1991, eu am auzit de Tineri pentru Tineri, abia atunci când am început să lucrăm împreună la un nou episod din seria Fragile, despre o mamă adolescentă, la sugestia și cu sprijinul SmartPoint.