Un truism postdecembrist spune că PSD este cel mai bun inamic al PSD-ului. Niciun alt adversar politic nu a fost suficient de puternic nu pentru a înlătura PSD din rândul partidelor politice, asta ar contrazice esența democrației, ci pentru a forța partidul-mamut ridicat pe scheletul nomenclaturii comuniste să se retragă din subteranele și rețelele de influență ale puterii.
E un truism care își dovedește adevărul și astăzi, când Vasile Dîncu se pregătește să infuzeze ideologic partidul lăsat în conducere interimară.
PSD a intrat în pandemie cu manifestul pentru albirea partidului, scris de Ionuț Vulpescu, discipol politico-ideologic al lui Ion Iliescu și probabil sintagma aceasta ar fi la nelacolul ei oriunde în altă parte, dar nu când vine vorba despre Iliescu.
Fostul ministru al Culturii propunea atunci o Carte albă, în care electoratul să citească despre lucrurile bune pe care partidul le-a făcut pentru Oameni, Țară, Istorie și tot registrul populat de majuscule de lemn.
Mai mult, în stilul clasic Pravda, acesta propunea răsturnarea adevărurilor, pentru a obține un profil de imagine inversat: așa devenea PSD partidul Revoluției Române, care ”vrea o țară ca afară” și al cărui electorat era traumatizat de discursul urii practicat de toate celelalte partide, mai puțin PSD și acoliții.
(O scurtă paranteză explicativă: În Rusia sovietică, cu oficiosul Pravda, circula o recomandare, aceea de a citi știrile pe dos, ca să afli cum stau lucrurile. Nu exista Pravda (adevăr) în Izvestia (știri), așa cum nu există Izvestia în Pravda).
În mod ironic, și nu pentru că nu și-ar fi dat seama, inocența e mai degrabă morală, nu intelectuală în acest caz, Ionuț Vulpescu, care nu și-a ascuns vreodată filiația iliesciană, observa nedreptatea ca PSD-ului să îi fie lipită în continuare o etichetă comunistă.
Doar e un partid cu alegeri libere și mai ales eliberat (de justiție) din mâinile lui Liviu Dragnea, nu-i așa? Asta e a doua ironie, pentru că libertatea pe care o proclamă manifestul pentru PSD nu are legătură cu vreun liber arbitru, tocmai condiția de posibilitate a libertății, ci cu o decizie a instanței pe care partidul a încercat să o împiedice cu orice preț.
Se albește PSD?
Dar PSD a primit, totuși, printr-un accident al istoriei, o fereastră de timp în care să își ”albească” istoria, măcar pe cea postdecembristă, așa cum cerea manifestul Vulpescu.
Pandemia cauzată de SARS-CoV2 i-a pus pe politicieni la adăpost, mutând toată presiunea pe guvernare. A fost unul dintre contextele rare în care Guvernul, și nu Opoziția, a primit un cec în alb și, mai mult, umărul societății civile, fără de care dotarea atât de rapidă a spitalelor cu echipamente medicale nu ar fi fost posibilă.
Ar fi fost o strategie bună asta în care PSD profită de răgazul dat și, inevitabil, de greșelile și vulnerabilitățile partidului de la guvernare.
Dar cum nimeni, nici măcar un partid, nu poate funcționa contra propriei naturi, nici PSD nu poate fără intrigi, socoteli și mici puciuri, intenționate doar sau dejucate. Sau măcar câte o șopârlă, de felul celor pe care le vântură, de la Iași, profesor universitar doctor Tudorel Toader.
Sau măcar o luptă pe ciolanul pe care Victor Ponta îl tot adulmecă și pe care Vasile Dîncu, rezerva strategică a oricărui lider PSD, ar putea fi însărcinat să îl administreze.
Dar așa cum PSD e cel care își dă loviturile cele mai grele și scoate la suprafață grotescul și micimea personajelor (Tudorel Toader versus Viorica Dăncilă), tot PSD e cel care vrea să se ridice din nou, cățărat pe cadavre.
Un gest sfidător, mai ales astăzi, când o copilă se zbate între moarte și o viață desfigurată de un criminal condamnat la închisoare pe viață și eliberat de regimul de justiție controlat de Dragnea/Dăcilă/Toader, adică același PSD care se vrea acum Opoziția democratică.
Năravul e cel care înfundă și salvează PSD, deopotrivă, de fiecare dată, dar, la fel ca orice alt personaj mefistofelic din istorie, și acestuia îi ies socotelile acolo unde poate profita de slăbiciunile și lehamitea celorlalți.