La intersecția dintre Bulgaria, Turcia și Grecia se ridica în anii negri ai comunismului o Cortină de Fier balcanică, o graniță în care mișunau spioni și soldați gata să-i ucidă pe cei care voiau să fugă în Vestul liber. Și nu doar bulgari și-au pierduit aici viața, ci și est-germani.
Kapka Kassabova s-a întors în Bulgaria, de unde emigrase cu 25 de ani în urmă, în zona luxuriantă, dar și întuneacoasă a Strandjei, acolo unde Balcanii curg în Marea Neagră. Astăzi zonă de litoral, în anii comunismului zona era închisă și nu se putea povesti despre ea.
Am auzit povestea unui cioban turc, care, în anii 1970, a fost pe frontieră cu calul lui. De cealaltă parte a frontierei, a râului, era un cioban bulgar. I-a făcut cu mâna și aceasta i-a răspuns. Dar nu au spus nimic, pentru că le era teamă de propriile armate. Și ciobanul turc chiar a fost arestat pentru asta, de armata turcă, și acuzat de trădare națională. A stat în închisoare, a pierdut totul și în final a fost amnistiat și eliberat. A sfârșit însă spânzurându-se în pădurea Strandjei. Acesta e un exemplu de cum cultura frontierei este potrivnică acelora pe care pretinde că-i protejează. Sunt multe povești ca asta, de partea bulgară. Sunt povești ale Războiului Rece.
Kapka Kassabova este considerată astăzi una dintre cele mai cunoscute scriitoare din spațiul european, iar Frontiera, cea mai cunoscută carte a ei, tradusă în limba română în Colecția Anansi, Editura Pandora M.
Kapka Kassabova, alegeți să spuneți povestea țării dumneavoastră prin povestea unei frontiere cu trei deschideri: Bulgaria, Grecia și Turcia. Aici, la această frontieră, și-au pierdut mulți viața, încercând să scape în Vest. E regiunea Strandja. Nu sunt doar bulgari cei care și-au pierdut viața aici, ci și est-germani. De ce ați ales această poveste dintre toate, pentru a spune povestea Bulgariei?
De ce? Pentru că este frontiera din copilăria mea, o frontieră care, într-un fel, m-a făcut să fiu cine sunt. Este frontiera noastră comună, pentru noi a fost Cortina noastră de fier. Cred că ne-a făcut cine suntem, generațiile care au trăit de-o parte sau de alta a Cortinei de Fier.
Ați spus că au fost diferite naționalități, din blocul estic, care au încercat să scape fugind prin această zonă militarizată și au fost și români printre ei. Sunt fericită că acum cartea e tradusă și în limba română, Frontiera, chiar dacă frontiera româno-bulgară nu apare în această carte, într-un fel, face parte din ea. Înainte ca această carte să apară în română, acum câțiva ani, am primit un e-mail de la un cititor român, care citise cartea în engleză, cu soția lui, și care mi-a împărtășit povestea de familie a fratelui soției lui, care fusese unul dintre tinerii care încercaseră să fugă din Bulgaria în Iugoslavia, așadar în partea de vest. A fost oprit și arestat. Sunt și povești românești, sunt poveștile noastre.
În comunism, spuneți, frontiera aceasta funcționa ca o Cortină de fier. Ce știau atunci oamenii despre situația de la frontieră? Despre evadări, despre crimele de aici?
Ce știau bulgarii? Cred că erau diferite forme de cunoaștere și cuvântul însuși era tabu, graniță, în bulgară. Cred că în română la fel era cu cuvântul „frontieră”.
Sunt diferite forme de cunoaștere. Pentru oamenii obișnuiți, era evident că granița era o zonă grea și în Bulgaria e vorba despre un perimetru de 20 – 30 de kilometri de la frontiera propriu-zisă, o zonă militarizată pentru care îți trebuia un anumit permis. Chiar și cei care locuiau în zona militarizată, oamenii frontierei, aveau nevoie de un permis special, pentru a trăi acolo. Când am călătorit pe partea grecească și cea turcească, am aflat că era la fel, în zona de graniță.
Cred că oamenii obișnuiți nu știau nimic despre detalii, despre ce se întâmpla cu fugarii. Dar era și o cunoaștere nespusă, nepovestită că dacă te apropiai de zonă, puteai fi arestat sau ucis, chiar și copiii știau. Pentru copii, viața de-o parte a Cortinei de Fier implica un fel de cunoaștere intuitivă, aproape fizică, a paranoii, fricii, a lucrurilor care trebuie spuse, dar nu sunt spuse și atunci rămân blocate undeva în sistem, în sistemul familiei, al națiunii, și devin acest adevăr de nespus, un strigăt care vrea să iasă. Asta a devenit parte a națiunii noastre și cred că a rămas cu noi, în tranziția comunistă.
Poate fi trauma moștenită?
Da, am moștenit trauma, e una dintre temele mele favorite, cum moștenim trauma, dar și darurile strămoșilor noștri, ale generației precedente, și cum procesăm toate aceastea. Sau nu le procesăm. Sunt foarte interesată de ceea ce se întâmplă înaintea unui mare eveniment colectiv și de ceea ce se întâmplă după un eveniment colectiv.
Această carte este povestea acestor lucruri, a ceea ce duce la viața într-o închisoare în aer liber, dar și ce urmează după.
Când am fost la frontieră, în 2013, și am decis să scriu despre asta, credeam că voi scrie despre moștenirea comunismului și despre Războiul Rece, într-un fel să spun acele adevăruri care nu erau spuse în copilăria mea, dar am descoperit un peisaj mult mai complex, un fel de lume a graniței, care merge 100 de ani înapoi, la războaiele balcanice și la diferite imperii, Imperiul Otoman, care s-au destrămat și au creat aceste granițe moderne. Pentru că este o zonă care nu a cunoscut aceste granițe înainte, deci e o frontieră nouă, cu o istorie bogată. Următorul imperiu a fost cel sovietic și atunci a fost creată granița fizică, Cortina de fier.
Când deschide și când închide o frontieră?
Frontiera fizică nu mai este acolo. După căderea regimului, a fost dezmembrată practic și vândută de localnici. Se pot încă vedea secțiuni, bucăți din ea, lângă coasta Mării Negre și este, desigur, un loc interesant, pentru că natura l-a reclamat și e foarte verde, exuberant. Se poate vedea încă zidul, ceea ce era numit de soldați Clona, a devenit unul dintre elementele acestor povești pe care le-am cules, cum cultura frontierei e un fel de zid, chiar și în vremuri de pace este un fel de zid.
Cred că o frontieră dispare când dispare din mințile noastre, când nu mai suntem controlați de frontierele noastre mentale și fantoma frontierei încă e vie. O putem vedea în ceea ce se întâmplă astăzi.
Da, e una dintre regiunile mele favorite din Bulgaria. Vorbiți despre o frontieră cu trei țări: Bulgaria, Grecia și Turcia. Cum sunt oamenii care trăiesc în această zonă de frontieră? Sunt la fel?
Oamenii sunt la fel peste tot. Poate în special în zonele de graniță, în mod ironic, chiar dacă nu știu cât de asemănători sunt, sunt afectați de această mentalitate de frontieră, de un fel de sindrom de graniță. Oamenii au fost spălați pe creier în Războiul Rece. Chiar și așa, oamenii de pe frontieră împărtășesc între ei mai multe decât împărtășesc cu oamenii din propriile lor capitale, din orașele mari și, în timp, am auzit povești similare, în toate cele trei părți.
De exemplu, am cules multe povești și a fost dificil să renunț la unele dintre ele. Am auzit povestea unui cioban turc, care, în anii 1970, a fost pe frontieră cu calul lui. De cealaltă parte a frontierei, a râului, era un cioban bulgar. I-a făcut cu mâna și aceasta i-a răspuns. Dar nu au spus nimic, pentru că le era teamă de propriile armate. Și ciobanul turc chiar a fost arestat pentru asta, de armata turcă, și acuzat de trădare națională. A stat în închisoare, a pierdut totul și în final a fost amnistiat și eliberat. A sfârșit însă spânzurându-se în pădurea Strandjei. Acesta e un exemplu de cum cultura frontierei este potrivnică acelora pe care pretinde că-i protejează. Sunt multe povești ca asta, de partea bulgară. Sunt povești ale Războiului Rece. Când am fost acolo, am vrut să cunosc oameni care veneau din Siria, din Irak și frontiera s-a revelat ca un fel de vortex al timpului, unde diferite momente în timp se întâlnesc.
Vorbiți în cartea asta de un paradox, ca acela al lui Grossman. Există acest grănicer care își iubește mult fiul, dar care nu are nicio mustrare de conștiință când ucide fii altora. Cum e posibil acest paradox?
Acest paradox este cu noi, îl vedem în oameni care apără ce e de neapărat și totuși continuă să aibă propriile drame.
În psihologie se numește “disonanță cognitivă”, atunci când o parte a conștiinței noastre este afectată de propagandă, de ideologie sau este sub influența unei anumite idei sau opinii, adică se află într-o lume abstractă, iar o altă parte din noi rămâne umană. Cred că este o problemă a timpurilor noastre, cum ne descurcăm cu disonanțele cognitive, cu negarea realității.
Acest tip de negare ajunge să fie parte a identității culturale naționale, iar în Balcani, cu siguranță că genul acesta de negație istorică ajunge să fie parte a istoriei naționale oficiale. Unele lucruri sunt pur și simplu șterse din versiunea oficială, iar altele sunt supra-amplificate, în felul acesta se creează miturile naționale, care de regulă conțin o doză mare de auto-victimizare și martiraj. În felul acesta se evită confruntarea cu locurile întunecate din trecutul nostru.
Genul acesta de negație ar putea explica și nostalgia pentru comunism din țările noastre?
Cred că da, eu cred că este vorba despre acea traumă moștenită despre care vorbeați. Parte a acestei traume este dezvoltarea acestei auto-orbiri, a lipsei capacității de a ne autoanaliza.
Este un fenomen complex și este unul caracteristic unei anumite generații. Până la urmă, totul se reduce la a avea experiența nemijlocită, umană, este modul în care oamenii pot să lupte în această lume foarte periculoasă a ideologiilor, în acest război al opiniilor în care limbajul pare a fi atotputernic, iar oamenii uită de realitate, de experiențele lor, de umanitatea lor. Trebuie să rămânem conectați la experiențele noastre umane pentru a nu uita cum arată realitatea, ce anume e real și ce nu.
În Germania a existat un fenomen cultural, al copiilor foștilor naziști care își confruntau părinții, întrebându-i cum au putut să îmbrățișeze acea ideologie. În comunism, generația noastră nu a aderat la o cultură similară, de a ne confrunta părinții cu privire la tăcerea sau complicitatea cu comunismul.
Așa e, nu am avut acel Vergangenheitsbewältigung, reconcilierea cu trecutul. Nu știu cum a fost în România, dar în Bulgaria știu sigur că nu s-a întâmplat așa ceva. Au fost doar cazuri izolate.
Această zonă din Bulgaria este multietnică. Cum a privit-o regimul comunist? A existat acel naționalism comunist.
Balcanii în întregime sunt un spațiu multietnic, cu mai multe religii, cu o diversitate în toate. Este o mare bogăție a noastră, dar, din nou, tindem să o negăm, să ignorăm propriul nostru tezaur cultural. Este vorba de un ecosistem minunat și foarte bogat, atât natural cât și cultural. În timpul comunismului, am scris despre asta și în carte, etnicii turci au fost persecutați în timpul comunismului.
Așa numiții pomaci.
Da, adică musulmanii de limbă bulgară. A fost una din marile crime ale regimului comunist din Bulgaria, acele campanii de teroare împotriva pomacilor, la început, apoi împotriva etnicilor turci. Au fost câteva etape: anii 60, apoi în anii 70 și în final în anii 80, iar rezultatul a fost un exod în masă. Cel mai mare exod uman în Europa, de la al Doilea Război Mondial și până la războaiele iugoslave. A fost un exod în timp de pace, în ultimii ani ai “războiului rece”, dar totuși eram o țară pașnică, sau așa pretindeam. Iată că guvernul comunist ducea o campanie de teroare împotriva propriilor cetățeni, cu scopul de a șterge filonul oriental din moștenirea culturală a țării. Oamenii au fost forțați să-și schimbe numele, până și numele celor decedați au fost modificate, cimitire musulmane au fost distruse, au fost oameni uciși în această campanie.
Este un capitol negru, care este foarte puțin discutat. A existat atunci și una dintre cele mai mari răscoale împotriva comuniștilor din blocul estic, atunci când pomacii s-au revoltat, trei sate întregi din sudul Bulgariei au ieșit în stradă și au rămas acolo vreme de câteva luni, în iarna 1972-73. A fost un act fără precedent la noi de protest civil, iar noi acum ar trebui să ne mândrim cu asta, să marcăm în istoria noastră acest protest. Erau oameni simpli, țărani care cultivau tutun, deci umpleau buzunarele statului cu roadele muncii lor, și tocmai ei au înfruntat, cu mâinile goale, tancurile pe care guvernul le-a trimis împotriva lor. Femei, bărbați, cu toții au protestat iarna întreagă, cerând socoteală autorităților care le cereau să-și schimbe numele, de a Ahmed la Asen, sau de la Aisha la Asia. Era un proces de slavizare a numelor, parte a campaniei statului de a transforma acest ecosistem multietnic într-un monolit, asta și pentru că ideologia comunistă avea caracter de monolit. Și atunci orice trebuia să fie la fel de unitar și monocultural. Oameni, clădiri, îmbrăcăminte, comportamente, chiar și natura.
Regiunea aceasta apare în cartea dumneavoastră ca un spațiu magic, aici au trăit cei care venerau focul, â izvoarele și cișmelele ale căror ape aveau puteri magice, așa cum spunea folclorul local. Avem și în limba română acest cuvânt, cișmea, este de origine turcă.
Se păstrează multe cuvinte turcești în limbile balcanice, așa este. Mă interesează în mod special aceste tradiții păgâne, de asta am scris despre acel cult al focului, care încă există în Strandja și în câteva sate din nordul Greciei, acolo unde oamenii sunt de fapt descendenți ai refugiaților din Bulgaria, din zona Mării Negre. Cultul focului, care este o sărbătoare păgână a schimbării anotimpurilor, conectată la un moment dat cu secte creștine, nestorienii. Este o venerare a naturii, ceea ce poate părea straniu pentru occidentali: în Vest, când oamenii aud de Balcani, nu se gândesc în primul rând la natura, dar aici se află unele din ultimele râuri cu apă curată din Europa. Eu cred că acesta este lucrul definitoriu pentru Balcani, este ceva ce redescopăr de fiecare dată când călătoresc acolo. Locurile acelea slab populate, ecosistemul lor, asta mi se pare o avuție foarte mare. Să ai râuri curate, păduri și munți, să vezi legătura pe care oamenii de acolo o stabilesc cu natura, înțelegerea unor forțe profunde, a unei dimensiuni mai profunde a vieții, a evenimentelor.
Ați auzit vreodată o poveste pe care să nu puteți să o scrieți?
Am auzit multe povești pe care nu le-am scris. Unele pur și simplu sunt similare cu alte povești care apar în carte. Apoi a trebuit să fiu atentă la felul în care puteam afecta viața unor oameni. Cel mai mare dar pe care un autor ca mine îl poate primi este o poveste care a fost experiența directă a unui om, mai ales când este vorba de o poveste de viață și de moarte. Astfel că sunt detalii pe care nu le-am relatat în carte, în ideea de a-i proteja pe acei oameni, chiar dacă altminteri cartea ar fi putut fi mai senzațională. Când citesc o carte, oamenii se gândesc că este vorba despre ficțiune, dar realitatea este mult mai ciudată decât ficțiunea.
Zona de graniță este o zonă plină de ambiguități, sunt oameni care apar în carte și care pentru mine sunt întruparea acestui spirit de graniță. Ziko, de exemplu, un contrabandist care transporta oameni peste frontieră, este un astfel de personaj. Am petrecut câteva zile în compania sa și astfel am scris o parte consistentă a cărții, în timp ce treceam frontiera bulgaro-greacă și descopeream tot felul de lucruri.
Doriți să vă reîntoarceți acolo? Poate să trăiți acolo?
Să trăiesc nu, dar să mă reîntorc da, cu siguranță. Se spune că nu poți trece niciodată de două ori același râu. De când am scris cartea, am aflat că unele locuri pe care le-am vizitat au devenit din nou zone militarizate, din cauza așa numitei crize a refugiaților. S-au ridicat noi garduri acolo.
Ați discutat cu prietenii despre carte? Cum au perceput-o aceștia? Mă refer la cei din Bulgaria, poate chiar din Strandja.
Am menținut legăturile cu unii oameni de acolo, mai ales cu cei pe care-i regăsiți în ultima parte a cărții, în care vorbesc despre partea turcă a muntelui Strandjei. De exemplu acel ghid care era și translator și fotograf – nu m-aș fi descurcat fără acest om, descendent al pomacilor bulgari, care au devenit refugiați după primul război mondial, din cauza atrocităților comise de armatele care luptau aici, cel mai probabil bulgarii. Așa că el este nepotul celor care s-au refugiat atunci în Turcia, el vorbește bulgărește și a fost ghidul meu.
Cum schimbă exilul o persoană?
Eu nu mă consider personal un exilat, familia mea a emigrat din Bulgaria la începutul anilor 90, noi am fost emigranți economici. Mai întâi am plecat cu toții în Noua Zeelandă, apoi eu m-am întors în Europa și acum locuiesc în Scoția. Cred că părăsirea locurilor unde care ai copilărit te schimbă, fără excepție. Este o mare diferență între exilul motivat politic și emigrarea, dar întoarcerea este și ea întotdeauna ceva complicat de făcut. Cartea este un fel de întoarcere, pentru mine, un gest personal, mai curând ca un pelerinaj personal care a devenit repede un soi de pelerinaj colectiv, în care s-au antrenat toate acele stafii ale trecutului care trăiesc încă în oamenii din acea zonă de frontieră, și care nu ieșiseră încă la iveală. Pe măsură ce vorbeam cu oamenii, începeam să înțeleg și lucrurile nespuse, cum a fost cu acel grănicer care ucisese oamenii ce voiau să fugă peste graniță. Câteodată chiar și tăcerile spun foarte multe lucruri.
În ultimii ani vorbim deseori despre apărarea granițelor Europei, discuțiile despre granițe sunt din ce în ce mai importante. Cum le vedeți, în acest context?
Eu cred că granițele sunt sortite pieirii, în sensul în care le-am cunoscut noi. Sunt relicve ale trecutului, poți vedea cu ochii tăi rămășițele Cortinei de Fier. Nu am nicio îndoială, iar istoria a dovedit asta, că soarta fiecărei frontiere este ca la un moment dat să dispară. Frontiera este o încarnare a ideologiei, a separării, a diviziunii și a războiului. Este o creație a culturii noastre patriarhale, iar aceasta este condamnată la dispariție. Pentru mine granița este un produs al tuturor războaielor care au dus la apariția ei. Nu există graniță care să nu fie rezultat al războiului.
Nu am ajuns la finalul existenței granițelor, dar suntem pe acel drum. Noi trebuie să fim mereu conectați cu poveștile reale, cu experiențele de la fața locului, cu oamenii care le-au trăit, asta e ceea ce va face ca granițele să dispară și războaiele să înceteze.