Când discutăm despre asumare este, de obicei, prea târziu pentru că efectele lipsei asumării se văd deja în efectele deciziilor pe care le iau niște oameni care nu-și asumă răspunderea până la capăt.
Lipsa asumării nu este un fenomen tipic conducerii societății, politicienilor sau celor numiți de aceștia. E un fenomen care se întâlnește și în organizații foarte performante, în companii competitive, în locuri în care ai pretenția că oamenii sunt antrenați pentru a lua decizii de calitate care să ia în calcul un set mai complex de criterii în afara unui obiectiv personal, strict.
Zilele acestea ne-au explodat în față consecințele a zeci de comportamente și decizii în care asumarea responsabilității pare că lipsește cu desăvârșire.
Sunt vizibile și ne afectează pe toți. O strategie de protejare a sănătății populației complet lipsită de coerență, cu schimbări contextuale care ne convin până la un anumit moment pentru că dau posibilitate societății să respire puțin, dar care nu servesc nicicum scopului declarat de protecție a sănătății publice.
O strategie răspuns la scumpirea energiei care se va dovedi dacă este populistă sau nu foarte curând și pe care o vom regăsi cu toții având efecte în inflație.
O strategie de sprijin a unei categorii defavorizate, cei care sunt remunerați cu salariu minim pe economie, fără însă a lua în calcul efectele pe care le produce în mediul privat și fără a avea o consultare adecvată cu acesta.
Putem găsi foarte multe exemple similare și în companii. Lipsa de asumare se arată, simplu, când ieși din sala de ședințe și te întorci la echipa ta cu un mesaj care nu susține mai deloc decizia la care tocmai ai participat.
Sau dacă din orice fel de motiv lucrurile nu pot fi duse până la capăt, proiectele trebuie amânate sau regândite iar ceea ce faci tu este mai degrabă să demonstrezi de ce nu se poate sau să justifici de ce nu s-a putut, în loc să cauți o nouă soluție.
Și multe, multe alte exemple în care cei care conduc parcă se bagă mai degrabă sub masă decât să-și asume rolul cu integritate și curaj.
Cum apare lipsa de asumare?
Orice am crede, lipsa de asumare este rareori intenționată. De cele mai multe ori, aceasta apare din cauza unei alte probleme fundamentale care nu este conștientizată sau care nu este rezolvată și se perpetuează până când produce efecte dezastruoase: de exemplu, lipsa clarității asupra rolului, resurse limitate, o strategie deficitară sau obiective nerealiste.
A fost publicată acum câțiva ani în limba română o carte celebră: ”Fabulă pentru lideri: cele cinci disfuncții ale unei echipe” de Patrick Lencioni. Personal, aș propune republicarea unui tiraj și trimiterea aceste cărți oricărei persoane cu funcție de conducere din administrația centrală și locală, Guvernului (oricare ar fi acesta), oricărei echipe de management.
Explică într-un mod plăcut, abordabil și ușor de înțeles, sub forma unei povești, cum putem rata cu consecvență orice fel de obiective ne propunem, dacă întreținem în modul nostru de gândire și de lucru cele cinci disfuncționalități.
Prima și cea mai gravă este lipsa de încredere.
E foarte greu de afirmat că, în cele 23 de guverne din ultimii 30 de ani, a existat vreodată încredere reală între cei care au compus Guvernul. Chiar și cu membri ai aceluiași partid. E foarte greu de afirmat că, vreodată, angajații vreunui minister au avut încredere sau au susținut pe ministrul lor, cu adevărat.
Lipsa de încredere generează lipsă de transparență, încurajează formarea de grupări, tot felul de bisericuțe în care, de multe ori, putem afirma că oamenii pot fi mânați și de bune intenții. Asta ca să ne ferim de generalizări și să picăm în capcana: ”toată lumea e la fel, nu se va schimba nimic niciodată!”
Cea de a doua sursa este lipsa capacității și disponibilității de a avea o dezbatere reală, constructivă.
Ceea ce vedem este că, atunci când se ajunge la dezacord, este ”my way or the highway!”. Sunt foarte puțini capabili de negociere și de aliniere adevărată în grupul de oameni care conduc România la această oră.
Și asta pentru că, pur și simplu, nu există un obiectiv comun, un obiectiv strategic de țară care să dea sens negocierilor și discuțiilor constructive.
Soluționarea unui conflict este, de cele mai multe ori, despre compromis și nu despre soluție, este despre a câștiga cât mai mult în defavoarea celuilalt și a arăta propriul unghi de vedere și nu despre a genera un rezultat de bună calitate.
Lipsa de asumare este o directă consecință a lipsei de angajament față de concluziile la care se ajunge după orice fel de dezbatere sau negociere. Nici nu mai contează calitatea concluziei sau a deciziei atât timp cât punerea ei în practică depinde mai degrabă de a te strecura printre răzgândeli și bâlbe, prin reconsiderări și reconfigurări ale deciziei inițiale.
Te trezești că ai participat la ceva și ar trebui să pui în practică altceva aflând din presă, Facebook sau de pe culoare.
Lipsa de coerență în decizie și implementare creează un cerc vicios al lipsei de asumare. Ce vedem întâmplându-se în viața de zi cu zi a marilor domenii de interes, în sănătate, în educație, transporturi sau oriunde altundeva în economie, sunt doar rezultatele celor de mai sus.
Aș mai adăuga o sursă și o consecință, în același timp, a lipsei de asumare.
Rezultatele obținute sunt departe de potențialul real. Șansele de reușită sustenabilă sunt dinamitate zi de zi, iar progresul devine o noțiune abstractă și foarte teoretică, în care mai cred foarte puțini.
Iar aici sunt câteva cauze foarte clare. Și nu afirm eu acest lucru, ci sunt cercetări empirice făcute pe zeci și zeci de echipe care spun același lucru: obiectivele personale înguste care primează în fața unui obiectiv comun contribuie major la menținerea unei stări în care asumarea responsabilității nu este o regulă, ci mai degrabă o excepție.
Fuga după bani și după carieră îndepărtează orice fel de echipă de la potențialul unui rezultat de succes, indiferent unde activează acea echipă: companie mică, mare, administrația locală sau centrală sau chiar o echipă de fotbal.
Și, nu în ultimul rând, marele EGO al celor care ajung în funcții de conducere. A conduce fiind condus de propriul EGO în fața oricărui alt interes comun este ca și cum te-ai sui la volan legat la ochi. Șansele de a nimeri în șanț, în stâlp sau de a accidenta pe altcineva sunt majore.