Prima femeie cancelar a condus, informal, și destinele Uniunii Europene din 2005 și până acum. A trecut prin valuri de critici, prin eșecuri și prin victorii, neschimbată, cu un mers legănat, dar hotărât, în pantalonii ei largi, închiși la culoare și taioarele viu colorate.
N-am reușit niciodată să trec dincolo de figura ei imobilă. Am văzut-o în zeci de imagini, la televizor, dar și în realitate de câteva ori în această perioadă. Niciodată nu lăsa să-i scape vreo emoție, vreun gest necontrolat.
Niciodată n-am reușit să descopăr în modul în care se exprimă ceva al ei. Întotdeauna, acțiunile și declarațiile se bazau pe o decizie mediată între zeci de tendințe în care pe primul loc era Germania, iar pe locul al doilea era Uniunea Europeană.
Uneori mă gândeam că Angela Merkel, înainte de culcare, răsuflă ușurată în fiecare seară că Germania și UE au reușit încă o zi să meargă mai departe într-o lume complicată.
Nu cred că a luat întotdeauna deciziile corecte, de exemplu, în comparație cu solidaritatea arătată de UE în pandemie, faptul că a fost neînduplecată cu Grecia în perioada crizei a reprezentat în opinia mea o eroare.
Deciziile cu limitarea deficitului luate de Bruxelles pentru statele europene au fost corecte, dar să provoci suferință pentru milioane de oameni din cauza unei înlănțuiri de regimuri politice corupte și a amânării reformării unei economii a fost prea mult.
Țin minte că atunci, în 2015, când Grecia a dat faliment, am crezut până în ultimul moment că Angela Merkel va interveni și va găsi o soluție ca să remedieze situația.
Dar n-a făcut-o pentru că germanii nu voiau asta și nici olandezii, belgienii, suedezii, danezii și alți cetățeni din vestul Europei care nu doreau să suporte pagubele regimurilor corupte de la Atena.
De când România a aderat la Uniunea Europeană, în 2007, stau cu grijă ca această construcție politico-economică “pe care n-o merităm”, nu doar noi românii, ci noi europenii, cum spunea cineva, să nu se destrame.
Și au fost multe astfel de momente: criza economică din 2008, criza emigranților din 2015, Brexit-ul din 2016, mandatul lui Donald Trump (2016-2020) care vedea UE ca pe un inamic, eternele crize generate Vladimir Putin și altele.
Dar doamna Merkel a reușit cumva să treacă imensa corabie pe marea învolburată de furtună. În taiorul ei verde țipător, explicând calm jurnaliștilor care e punctul de vedere al Germaniei și al Europei, într-o problemă sau alta, a mers mai departe.
A fost contestată mult și la ea acasă. Aici, în România, avem tendința să ne imaginăm Germania ca un sat săsesc din Transilvania, în care oamenii se ascund în spatele porților mari cum se lasă seară, în care străzile sunt măturate în zori, sunt flori pe marginea drumului, iar hărnicia și punctualitatea sașilor țin lumea să nu se destrame.
Dar Germania de azi e mult mai mult decât atât. Are o populație îmbătrânită, iar după 1990, costurile reunificării au fost imense.
În anii ’90, știrile care veneau din Berlin erau despre șomajul cronic, despre prăpastia dintre estul și vestul țării, despre tineri neadaptați care-și irosesc viețile în orașe fără viitor.
De fapt, atunci, Uniunea Europeană era cu adevărat într-o criză profundă, nu acum. Dar nu-mi dădeam seama pentru că realitatea din România era de 20 de ori mai cruntă.
Deși astăzi este director executiv al Rosneft, un consorțiu petrolier controlat de Gazprom, fiind un apropiat al lui Vladimir Putin, Gerhard Schröder, cancelar al Germaniei în perioada 1998-2005, este cel care a reușit performanța să reformeze economia țării și s-o scoată din letargie.
A fost liderul social-democrat (SPD), iar reformele sale l-au transformat într-un inamic al sindicatelor și au dus la prăbușirea partidului.
SPD a fost în Opoziție aproape 16 ani, iar duminică, 26 septembrie, e pe cale să câștige din nou alegerile în fața CDU/CSU, formațiunea creștin-democrată pe care a condus-o Angela Merkel până în 2018.
Nu știu cine-și mai amintește, dar Germania începutului secol era țara în care magazinele se închideau la ora 18.00 și nu pentru că era pandemie, ci pentru că așa negociaseră sindicatele cu Guvernul, iar în weekend erau închise.
Iar la asta se adăugau tot felul de alte sporuri. Situația semăna într-un fel cu România din timpul regimului PSD în care social-democrații noștri au transformat angajații la stat într-o divizie de privilegiați, în speranța de a primi cât mai multe din voturile lor.
Meritul Angelei Merkel este acela de-a fi reușit să ducă mai departe reformele care l-au costat cariera politică pe Schroder și să transforme Germania în a treia forță economică globală în jurul căreia gravitează celelalte 26 de state europene.
Nimeni nu se aștepta să reziste la putere 16 ani, iar în 2018, momentul în care se retrage din fruntea partidului, toată lumea credea că s-a sfârșit odată cu promisiunea ei de a se retrage la încheierea mandatului.
Dar a venit pandemia, iar Europa a devenit debusolată, cu mii de oameni care mureau în fiecare zi, cu sute de mii de persoane infectate, fără tratament împotriva virusului, cu amenințarea unei crize economice fără precedent și cu politici sanitare diferite în fiecare stat. Germania și Uniunea Europeană păreau din nou în pragul colapsului.
Și Angela Merkel, o zână ieșită la pensie, s-a întors, și-a îmbrăcat taiorul roșu aprins, reușind împreună cu Emmanuel Macron, președintele Franței, și Ursula von der Leyen, șefa Comisiei Europene, să salveze Uniunea.
Solidaritatea economică și socială duce la injectarea în statele membre a 2 trilioane de euro pentru reconstrucția după pandemie, o sumă la care nimeni nu se putea gândi înainte că o va putea obține de la cetățenii europeni.
Mai mult, o politică sanitară comună a accelerat realizarea vaccinurilor, a creat o rețea de fabrici și sisteme de distribuție pentru ca serurile să ajungă la cei 450 de milioane de oameni, rapid și gratis.
Uniunea Europeană are 67% din populație vaccinată cu cel puțin o doză și se injectează peste 800.000 de europeni în fiecare zi.
Să ne amintim că în primele luni ale anului UE nu avea acces la vaccin, deși plătise bani serioși pentru dezvoltarea lor.
În plus, Comisia Europeană reușește să realizeze certificatul verde, un document comun prin care oamenii pot călători și pot avea acces la evenimentele sociale și culturale de pe continent, reușind să nu blocheze economia statelor.
Certificatul verde, contestat de mulți europeni, este și un instrument care încurajează vaccinarea.
