Ce-ar fi ca în fiecare școală să existe un psiholog pentru copii, dar și unul pentru profesori? Sau un program care să îi învețe pe profesori să gestioneze mai ușor conflictele cu elevii sau chiar propriile conflicte?
Robertina Ciobanu, psiholog clinician și psihoterapeut comportamental, a fost angajată în cadrul unui proiect de consiliere școlară susținut prin fonduri europene și a văzut cât e de necesar un psiholog care să-și iubească meseria.
Asta pentru că la o școală din Viișoara, județul Cluj, unde a stat de vorbă cu elevii de la opt clase, dar și cu profesorii, în pauzele dintre cursuri, cererea a venit din ambele părți. Elevii au spus că ar vrea pe cineva cu care să vorbească despre problemele lor, în vreme ce și unii profesori au vorbit despre cât le-ar folosi și lor un astfel de ghid.
În primul rând, la nivelul clasei, Robertina a dat exemple de copii care nu erau motivați să depună efort și care aveau comportamente neadecvate, dar și de elevi care păreau să se descurce la toate.
Relatând cazul unui copil cu comportamente agresive, ea ne-a vorbit despre originea acestora în general. Deși adulții tind să certe copiii cu astfel de comportamente sau să nu se implice când le știu originea, ele vin fie din mediul familial, fie dintr-o tulburare comportamentală, de dispoziție sau de dezvoltare, din cauza bullying-ului sau din alte motive.
Ce este interesant e că acești copii sunt deseori conștienți de greșeala lor și spun că ar vrea să se schimbe, dar nu se simt ajutați și nu știu ce să facă atunci când un stimul îi neliniștește.
Un profesor care să le dea copiilor, la orele de dirigenție sau prin puterea exemplului, o unealtă de înțelegere și manageriere a stresului, ar putea aduce schimbarea. Adică, nu doar un psiholog pe care să-l vadă ocazional, ci chiar un profesor care să le valideze starea de neliniște și să-i întrebe cum îi poate ajuta, un profesor cu care să găsească o cale de a evita un nou conflict.
Iar dacă pare că cel mai mult trebuie lucrat cu elevii care provoacă probleme la clasă, se poate întâmpla ca și acei copii model să se confrunte cu niveluri mari de stres. La un astfel de caz, al unei eleve care se confrunta cu teama de examene și eșec, cu obsesia perfecționismului, Robertina a observat ceva diferit - că părinții nu puneau presiune pe ea, cum se întâmplă deseori, ci învățase această reacție în mod involuntar.
Întrucât oamenii preiau foarte mult din comportamentul apropiaților, simpla anxietate a părintelui în preajma unui eveniment important poate să-l învețe pe copil să se teamă de un potențial eșec. Vestea bună e că atunci când copilul e deschis la a vorbi despre temerile sale și este învățat să accepte că trecem prin bune și rele, iar relele nu sunt un capăt de lume, el va evolua de la o ședință la alta.
Pentru că Robertina ne-a zis și că înțelege de ce unii profesori simt că nu ar putea să facă mai mult decât ceea ce le cere meseria, confruntându-se cu situații ce îi depășesc și cu propriile probleme de acasă, ea vede și sensul unui consilier prezent pentru profesori.
Acesta i-ar putea învăța diverse strategii de a face față unor situații problematice și de a-i ajuta și pe copii să se descurce în momentele intense. Un astfel de curs i-ar ajuta și pe cei care depun eforturi să aibă o relație bună cu elevii, dar nu reușesc mereu să-și transmită mesajul prin intermediul unei activități.
Deși destui oameni cred că sunt alte probleme care primează în școlile românești, cum ar fi problema toaletelor din curte sau a copiilor care nu au de pe ce să învețe, Robertina crede că o investiție mai mare în educație e o investiție pe termen lung. În sensul în care atunci când elevii, părinții și profesorii dintr-o comunitate învață să comunice, să-și accepte diferențele și să se ajute, pot crește împreună și nivelul de trai al comunității.
Cu speranța că un astfel de program care există deja, și anume Școala Încrederii, va funcționa într-o zi nu doar prin sprijinul sponsorilor, Robertina spune că ne rămâne doar să încercăm să facem acel pas în plus, dincolo de meseria noastră, fie că suntem profesori sau altceva. Acel gest uman în care îi punem celuilalt întrebarea „Cu ce te pot ajuta?", îl ascultăm și încercăm să-i oferim un punct de sprijin.