Curtea Constituțională trebuie să asigure funcționarea statului, să nu se plaseze sub control politic, dar nici să nu aibă pretenția că administrează dreptatea și adevărul.
Ce se întâmplă însă când opiniile judecătorilor constituționali pun în pericol statul de drept și privează Guvernul de un instrument esențial în combaterea pandemiei? E vina distribuită sau e contextul mai important?
Decizia CCR, care suspendă obligativitatea carantinării/izolării persoanelor infectate cu SARS CoV2, este una ostilă Guvernului și nu ține cont de context și de prioritatea ca sănătatea oamenilor să fie protejată, spune tranșant profesorul de științe politice Cristian Pîrvulescu.
Iată și argumentele, într-un interviu acordat Spotmedia.ro.
Cristian Pîrvulescu, decizia CCR e tema de dezbatere a acestor zile. Aș vrea să discutăm mai întâi pe fond – nu era treaba CCR, puteau judecătorii să amâne o decizie sau să ia o cu totul alta?
Decizia a fost luată cu unanimitate, ceea ce sugerează că, din punct de vedere tehnic – pentru că știm foarte clar că sunt diferențe ideologice și partizane în Curtea Constituțională – la primul nivel, decizia era normală.
Doar că, așa cum sugerați din întrebare, contextul nu era normal, era absolut anormal, era unul dintre cele mai grave contexte care puteau să existe și atunci decizia Curții trebuia să fie luată în consecință.
Mă distram ascultând o serie de comentarii, în care o formulă antică, latină era folosită în sens diferit: Fiat iustitia, pereat mundu (Să fie justiție, chiar dacă ar fi să dispară lumea). Or, ideea este că nu trebuie să dispară lumea, pentru a fi dreptate.
Iar Curtea Constituțională nu este instituție a dreptății, trebuie să precizăm. Dreptatea trebuie să se facă ținând cont de lume, nu făcând compromisuri, dar ținând cont de lume. Dispariția lumii înseamnă dispariția umanității.
Or, decizia Curții a fost luată în contextul acesta: ea a fost forțată de Avocatul Poporului, pentru că în România un articol de lege este prezumat constituțional, până când se face demonstrația neconstituționalității sale la CCR.
Curtea Constituțională nu este instanța adevărului. Nu este Ministerul Adevărului. Curtea Constituțională este o instituție formată din persoane cu o experiență politico-juridică, persoane care emit niște opinii, pe baza experienței.
Emit niște opinii, nu niște adevăruri. Acele opinii sunt asumate ca fiind obligatorii, pentru a asigura funcționarea statului.
Curtea Constituțională a fost inventată de Hans Kelsen, un jurist austriac de la începutul secolului al XX-lea, care a reflectat foarte mult asupra conflictelor dintre Parlament și Guvern, legate de legislație și care a sperat ca prin Curtea Constituțională să asigure stabilitate juridică statului, să întărească statul.
Deci Curtea Constituțională a apărut ca să limiteze acțiunea Parlamentului în raport cu Guvernul, să dea legilor consistența necesară, dar era vorba de interesul lui Kelsen, ca jurist, pentru că Parlamentul, în epoca parlamentară clasică, schimba legislația în funcție de majoritate, ceea ce crea dezordine.
Curtea Constituțională trebuie să asigure funcționarea statului, trebuie să iasă de sub controlul partidelor politice, să fie independentă, dar nu este o instanță. Dar trebuie să fie independentă și atunci durata mandatului este mai mare de două legislaturi – nouă ani, în majoritatea statelor sau 11 ani - , astfel încât cei care sunt numiți judecători, dar nu sunt putere juridică să aibă posibilitatea de a da stabilitate statului, de a asigura continuitatea unei anumite viziuni în timp.
Or, ce constatăm noi e că această Curte Constituțională acționează împotriva viziunii lui Kelsen, respectiv ea parlamentarizează regimul, transferă foarte multe puteri către Parlament, către ceea ce în dreptul constituțional sau în știința politică se numește regimul de adunare, în sensul Adunării constituționale franceze, adică un regim parlamentar prin excelență, în care Parlamentul exercită puterea și nu Guvernul. Guvernul nu este decât o funcție a Parlamentului.
S-a încercat asta printr-o serie de decizii și suntem într-o situație destul de complicată. Or, în plină epidemie, să iei Guvernului, în virtutea unor așa-zise drepturi de a sancționa neclaritățile, un instrument esențial în combaterea epidemiei este o problemă gravă.
Nu vorbim despre niște naivi. Toți oamenii care sunt în CCR au exercitat funcții importante în stat. Au fost, cum e și cazul lui Valer Dorneanu, miniștri, președinți de Cameră parlamentară, deci înțeleg responsabilitățile respective și totuși au luat această decizie, care este o decizie incalificabilă.
I-am auzit pe unii spunând că ar fi vorba despre o acțiune a Guvernului împotriva statului de drept. Nu, este o acțiunea a Curții Constituționale împotriva bunului-simț și a statului de drept.
Iar CCR nu se află la primul pas, să spunem că este o eroare, o viziune a CCR de moment, unde prevalează viziunea juridică în raport cu rațiunea politică, putem găsi explicații, dar e în continuare un atac furibund împotriva statului de drept, împotriva luptei contra corupției. În contextul acesta trebuie să privim această decizie.
Nu putem privi deciziile CCR ca fiind izolate, ele sunt într-un întreg, iar judecătorii numiți în 2013, în special, sunt foarte activi pe linia aceasta și asigură această orientare îndreptată împotriva unei viziuni a statului de drept, o viziune a statului de drept în care justiția și judecătorul, în primul rând, reprezintă o instituție fundamentală. Statul de drept al lui Kelsen este un regim al judecătorilor, în care judecătorul este într-adevăr independent.
Or, viziunea care prevalează din punctul meu de vedere în Curtea Constituțională actuală este viziunea lui Iorgovan, așa-numitul părinte al Constituției, care consideră că justiția este o autoritate, nu o putere. Autoritatea se subordonează unei puteri.
În România exista puterea politică, emanând de la popor, și autoritățile, care trebuia să exercite, sub coordonarea puterii, diferite activități. Modificarea Constituției din 2003 a dat justiției puterea pe care nu o avea.
Sunt miniștri, sunt politicieni care își revendică această independență, dar în realitate, cei care au făcut modificarea în 2003 nu au realizat care vor fi consecințele, cele pe care cei care au propus aceste modificări, și mă refer la liberali, la Valeriu Stoica, mizau însă: transformarea justiției într-o putere care scapă controlului politic, pentru a întări statul, pentru că statul nu este format doar din politicieni. Controlul puterilor este esențial.
Să ne uităm totuși și spre Guvern. Contextul în care CCR a luat decizia, traseul ultimelor decizii ale Curții făceau ca această decizie să fie predictibilă. Ce vorbim noi acum putea Guvernul să facă altfel, să asigure un cadru legislativ încât să nu ajungă la mâna judecătorilor CCR?
De unde ar fi putut Guvernul să știe că legea respectivă va fi declarată neconstituțională, când funcționa prezumția de constituționalitate?
În plus, un argument care a fost atât de des adus în ultima vreme, încât e cunoscut: președintele Dorneanu era președinte al Consiliului Legislativ atunci când ordonanța de urgență a fost adoptată, era președinte al Camerei Deputaților în 2004, atunci când ordonanța a devenit lege și nu a constatat atunci că este vorba despre un articol neconstituțional, în sensul că este neclar.
Pentru că totul se transformă acum într-o acuză la adresa Guvernului, care într-un mod deliberat a încercat să promoveze acțiuni îndreptate împotriva drepturilor individuale. Or, nu este nici pe departe așa.
Și dau acest exemplu pentru că merită să fie dat. În același timp, și în Franța a existat o obiecție la Consiliul Constituțional, privind starea de urgență sanitară. Acolo s-a instaurat și funcționează starea de urgență sanitară.
Macron nu are majoritate în Senat și acolo legea propusă de Guvern a căzut, din motive asemănătoare celor din România, ceea ce înseamnă, păstrând proporțiile, că politica este peste tot aceeași.
În final, deoarece Camera Deputaților franceză are ultimul cuvânt, a trecut. Ei bine, s-a făcut obiecție la Consiliul Constituțional și acesta a constatat că nu se încalcă libertățile individuale – era vorba exact de carantinare.
De altfel, în România nu carantinarea și izolarea sunt puse în discuție, ci faptul că ele sunt dispuse de un ministru, printr-un ordin de ministru și că lucrurile acestea scapă controlului, ca și cum nu ar fi făcut-o în numele legii.
Este o întreagă discuție aici, care poate fi purtată, dar în final, contează rezultatul acestei decizii - și sigur, putem spune că Guvernul putea să prevadă, dar și Curtea Constituțională putea să prevadă consecințele.
Judecătorii CCR știau care sunt consecințele și și le-au asumat. Din motive diferite. Sunt convins că pledoaria a fost în legătură cu neclaritatea, dar decizia putea să fie luată ținând cont de consecințe.
Nu s-a întâmplat asta și atunci s-a făcut în mod deliberat și am văzut judecători ai CCR, dintre cei numiți în 2013, care, după declarațiile prim-ministrului - care recomanda cetățenilor bolnavi să rămână în spitale, să nu respecte decizia, în sensul să nu o pună în aplicare, să nu părăsească spitalele, pentru a asigura un obiectiv național, păstrarea sănătății – arată că deciziile Curții sunt pentru instituții, nu pentru cetățeni.
Nu e adevărat: cei care au părăsit spitalele, și am văzut un calcul făcut de jurnaliști, sunt peste 1.200, erau cetățeni, nu erau instituții.
Și acei cetățeni, purtători de boală, o pot multiplica în mii sau zeci de mii de cazuri, iar principala responsabilitate va fi a Curții Constituționale și a judecătorilor care au refuzat să se gândească la consecințele acțiunii lor, în condițiile în care acești oameni nu sunt putere juridică, sunt o instituție politică.
Țin să precizez acest lucru: nu sunt scutiți de suportarea consecințelor politice ale acțiunilor lor.
De altfel, în momentul în care au acționat împotriva DNA și împotriva statului de drept, au acționat în cunoștință de cauză și cât se poate de politic, în favoarea unor politicieni sau grupuri politice.
Să ne oprim totuși și la declarația premierului, recomandarea de a nu asculta decizia CCR. Vi se pare corectă sau potrivită?
Nu este prima dată când Ludovic Orban intră în contradicție deschisă cu Curtea Constituțională.
Este în logica acestor declarații, în care Curtea Constituțională, din februarie încoace, adică de când acel pachet de OUG pentru pregătire pandemiei a fost dat, s-a manifestat mai degrabă cu ostilitate.
În februarie, contextul epidemiologic nu era cunoscut încă. Acum, privind retrospectiv, realizăm că se justifica urgența majorității ordonanțelor date atunci, în noaptea aceea, criticate de lumea care nu a privit în context.
Ordonanța de urgență se dă într-o situație de urgență, iar Guvernul, atunci, se afla într-o situație de dublă urgență: urgență epidemiologică și urgență politică, pentru că era clar că urmează o criză guvernamentală, nu era o surpriză pentru nimeni.
Revin: Curtea Constituțională nu este deținătoarea adevărului, emite opinii, asumate constituțional ca fiind opinii pentru toți, dar nu rămân altceva decât opinii. Or, opiniile, știm de la Platon încoace, nu sunt cunoștințe științifice, nu sunt adevăruri științifice, ci sunt păreri, pot fi greșite.
E adevărat că oamenii aceia sunt experți în domeniile lor și ar trebui să greșească mai puțin, dar nu sunt infailibili, din niciun punct de vedere.
Într-o democrație libertatea de expresie e importantă: uneori, Curtea Constituțională greșește sau cred că greșește și dreptul meu și al altora de a-și expune punctul de vedere e important.
A fost o invitație la nesupunere? Nu, eu nu am înțeles declarația premierului așa. A fost o invitație către cei care erau bolnavi să rămână în spital.
Poate putea să fie făcută altfel, dar stilul lui Ludovic Orban este unul direct, e un politician care se exprimă direct, nu este un politician diplomatic. Eu aș vrea să pun totuși în context: poate nu este cel mai mare prim-ministru pe care l-a avut România, dar este, după Grindeanu, Tudose și mai ales Dăncilă.
În momentul acesta, este un prim-ministru care face față responsabilităților și care înțelege care sunt riscurile. Nu era un mare adept, înțeleg, al închiderii, dar nu a existat altă soluție și acum, văzând ce se întâmplă în restul lumii, realizăm că încă nu am trecut de momentul important.
Curtea Constituțională este obligată în egală măsură ca și celelalte instituții pentru a asigura supremația Constituției. Există un articol care vorbește despre dreptul la sănătate și dreptul la sănătate al multora este încălcat în mod flagrant în momentul de față, ca urmare a deciziei CCR.
În acest context, a reușit PNL să își conserve avantajul cu care a intrat la guvernare? Și în pandemie, pentru că s-au cam suprapus.
Nu era avantajul PNL. Era avantajul lui Klaus Iohannis, PNL era sub acoperirea lui Klaus Iohannis. Încetul cu încetul, discret, dar asiduu, Ludovic Orban a reușit să dea o autonomie PNL-ului.
Evident, perioada aceasta de două luni de stare de urgență a ajutat, cei care se aflau la guvernare, prim-ministrul în primul rând, au avut deschise canalele de comunicare. O parte din opinia publică a acceptat.
Sigur că, în paralel, circulă teoriile conspirației, așa-zisele teorii ale conspirației, în mare măsură fabricate în laboratoare de psihologie socială din exteriorul României, care alimentează masiv reacția populației împotriva Guvernului, dar nu e o noutate.
Ceea ce este mai grav este că unele partide cad în capcană. Eu sper că vorbim despre naivități, nu despre lucruri deliberate, pentru că atunci ne putem gândi la lucruri mai grave.
În contextul ăsta, PNL s-a stabilizat, dar s-a stabilizat acolo unde este, de fapt. PNL e un partid care are un potențial de aproximativ 30 – 35%, dacă ne uităm la rezultatele de la alegerile locale din 2016.
PSD are un potențial mult mai mare decât PNL, dar potențialul acesta este grav afectat de criza internă, urmare a regimului autoritar instaurat în partid de Liviu Dragnea.
Dar îl adunăm și pe domnul Ponta aici, nu?
Îl adunăm și pe domnul Ponta, e vorba de același electorat, dar în momentul de față, de exemplu, atacurile împotriva Gabrielei Firea, primarul general al Bucureștilor, sunt clare, ele urmăresc desființarea politică a doamnei Firea, or, asta nu poate să nu lase urme.
De ce? Pentru că Gabriela Firea, în măsura în care va fi realeasă și sistemul electoral o avantajează, chiar dacă situația din București e mai complicată, poate să fie un candidat la conducerea partidului și la președinția României. Or, Victor Ponta este clar interesat de o candidatură la prezindențiale în 2024 și atunci scoaterea din joc a Gabrielei Firea în momentul de față e esențială.
Scoaterea din joc a Gabrielei Firea este un motiv de conflict între PSD și ProRomânia, nu numai în București.
Iar ceea ce înțeleg că cere acum Victor Ponta este exact lucrul pe care i-l cerea lui Dragnea în urmă cu patru ani, și anume un grup parlamentar consistent, care să-i dea autonomie în interiorul Parlamentului: 40 de parlamentari.
Dragnea nu a făcut acest lucru, dar era președinte al partidului și avea toate atuurile, Ciolacu nu e în aceeași situație, dar dacă ar face acest lucru, ar da o lovitură dezastruoasă partidului.
De fapt, ceea ce vrea Victor Ponta e să folosească poziția pe care o are pentru a conduce în realitate PSD, fără să își asume consecințele conducerii efective.
În ceea ce privește electoratul, eu nu sunt dintre cei care cred că electoratul e unul ideologic, care depinde de partidul X sau Y, ci depinde de aleșii locali. Or, partidul lui Ponta e dat de organizațiile județene ale PSD care au trecut la ProRomânia, iar în momentul în care aceste organizații s-ar întoarce, din oportunism politic, la PSD, Victor Ponta ar rămâne fără electorat.
Are electoratul lui, pe persoană fizică, electoratul personalității politice Victor Ponta, nu al partidului ProRomânia, care este puternic personalizat, nu ca PSD, care este clientilizat.
De fapt, problema e că în România nu avem partid instituționalizat.
PNL, deși a schimbat cei mai mulți președinți, totuși imaginea sa a depins de Klaus Iohannis, iar Iohannis mai are doar trei ani și jumătate de mandat, deci și PNL are o problemă strategică în față, pe care va trebui să o rezolve.