N-aș vrea să-l supăr pe domnul Ludovic Orban, dar unele situații îmi sugerează că și l-a ales tocmai pe Liviu Dragnea ca model drag domniei sale, ca mostră de lider ideal și exemplu demn de urmat.
La prima vedere, nu pare clar dacă îl trage într-acolo propria opțiune sau dacă, poate, îl împing în această direcție baronii galbeni din teritoriu, care urmează și ei tot un model ideal de urmat al baronilor roșii, plecați între timp de la unele butoane.
Vă mai aduceți aminte de faimosul an 2015, când toată suflarea PSD aștepta congresul, ca să-și aleagă liderul? Nici nu se anunțase data congresului, când baronașii nu conteneau cu declarații de susținere a lui Dragnea, scrisori elogioase de încurajare și preamărire, de slavă, laudă și de nețărmurită pohvală.
Ei bine, nici data congresului PNL nu-i încă anunțată, dar din teritoriu sosesc grămadă scrisori pentru pohvala lui Orban, pentru slava și lauda domniei sale, pentru încurajare și susținere la șefia partidului.
Safteaua au făcut-o vrâncenii, care anunțau la 5 martie, prin vocea președintelui de organizație, că „PNL Vrancea este prima filială liberală din România care și-a anunțat susținerea pentru actualul și viitorul președinte al partidului…”.
Scrisoarea lingușitorilor vrânceni – nimeni nu poate contesta că scrisoarea este o lingușire, nu altceva – zic, scrisoarea enumără pe larg succesele de până acum ale domnului Orban, multe din ele corecte, aș subscrie oricând, dar una sigur deplasată: referirea la câștigarea alegerilor generale de către L.O., când știe toată suflarea că PNL a ieșit pe locul doi.
Poate întâmplător, poate nu, declarația vrâncenilor a picat la țanc, exact când s-a anunțat prezența în județ a premierului Florin Cîțu, într-o simplă și nevinovată vizită de lucru.
Vizita o fi fost simplă și nevinovată, dar un observator atent bagă ușor de seamă că susținerea declarată și trâmbițată a lui Orban de către vrânceni sună ca o descurajare a adepților lui Cîțu, anume ca să se lase păgubași într-un județ unde adepții lui Orban au luat ei caimacul.
Interesant este că nimeni nu și-a anunțat încă oficial și ferm candidatura, deși cea a domnului Orban pare certă, iar Florin Cîțu sugerează voalat că va candida poate chiar la funcția supremă în PNL.
N-a spus-o cu subiect și predicat, dar bate șaua. O bate suficient, ca să priceapă toți telespectatorii și să simtă Orban fiori reci. Citez:
„Ştiu că există un risc politic pentru premierul care îşi asumă aşa ceva, ştiu că, în acest moment, foarte mulţi lideri politici se dau la o parte, pentru că a face reformă e complicat, e nevoie de asumare şi nu vrea nimeni să-şi asume acest lucru.
Îmi asum eu, cu toate riscurile politice (…). Nu mă interesează acest risc (…), indiferent de costul pe care s-ar putea să-l plătesc în acel Congres, pentru orice funcţie aş candida acolo”.
Întortochiat, dar, oare, dacă n-ar fi vorba de președinția partidului, și-ar pierde vemea domnul Cîțu cu atâtea explicații, amintind de riscul politic, de reformă, de asumare și iarăși de risc, cu trimitere sibilică la „orice funcție”?
Hai, că nici faimoasa Pythia n-ar fi întors-o din condei așa frumos, cu grijă ca nici prietenul Ludovic să nu se supere, dar nici să stea deoparte, ca un chibiț, prietenul Cîțu, tocmai când a început deja războiul mocnit, cu arme neconvenționale, între ei.
Nostimada de proporții e să observi că Vrancea, care altădată era vârful de lance însărcinat cu lingușirea jupânului Dragnea, prin scrisori de susținere, a devenit brusc vârful de lance al liberalilor, care și-au asumat dreptul de a fi primii la lingușirea liderului Orban, tot prin susținere și scrisori.
Dar n-am terminat. Speriat de hărnicia vrâncenilor a sărit chiar a doua zi Maramureșul, printr-un comunicat al organizației: „Liberalii maramureşeni au votat (în unanimitate, bineînțeles) ca organizaţia să îl susţină pe Ludovic Orban pentru un nou mandat în fruntea partidului”.
A sărit numaidecât oganizația Caraș-Sevrin. Președintele organizației (nimeni altul decât Marcel Vela, fost ministru de interne), a ținut să sublinieze că laudele sunt nu numai în numele liberalilor din județ (bineînțeles, unanimitate), ci și al dânsului personal. Ați auzit, domnu’ Orban? Cinste lui!
Săptămâna trecută a luat poziție și organizația ieșeană, tot cu unanimitate de voturi. Biroul Politic Judeţean al PNL Iaşi a decis să-l susţină ca președinte la viitorul congres pe domnul Ludovic Orban, cu o motivație care înduioșează:
„Niciodată Iaşiul nu a mai fost vizitat atât de des de un premier ca pe durata mandatului domnului Orban, niciodată nu a existat un interes mai mare asupra proiectelor Moldovei ca în timpul în care domnia sa a fost în fruntea Guvernului”.
Aproape m-ar podidi lacrimile, dacă n-aș ști cine face această declarație: însuși președintele PNL Iași, Costel Alexe. Ei, da, același Alexe pe care domnul Orban l-a făcut ministru în guvernul său, tot el l-a susținut la șefia organizației ieșene, iar acum ieșeanul și-a văzut visul împinit și îl susține pe jupânul, în baza principiului: „mi-ai dat, îți dau”.
Este o chestie căreia britanicii în spun Gentlemen's agreement, francezii spun mai simplu quitte, noi spunem la fel, dar ortografiem românește chit.
În opinia mea, moda asta a scrisorilor de susținere votate în unanimitate prin județe are bătaie mult mai lungă decât și-ar putea închipui un naiv. Toate sunt mesaje precise și către președinte. Dragnea, atunci când o propunea pe Sevil Shhaideh ca premier, rostea ca printre dinți ceva, în genul: nu are cum să respingă președintele, singur, ce am hotărât noi toți.
Ei bine, vă propun să deruăm puțin filmul înapoi, la momentul când devenise clar că PSD a ieșit pe primul loc la parlamentare, cu mai multe voturi decât PNL, declarat pe locul al doilea. Atunci, Ludovic Orban a fost chemat de două ori la președinte, au avut discuții și, după puțin timp, premierul și-a dat demisia din funcția sa.
Ce vă spune asta? Mie îmi spune că domnul Iohannis este intransigent și a ridicat problema demisiei lui L.O. din fruntea perdantului partid. După o negociere care nu-i face cinste celui în cauzăi, președintele a acceptat compromisul: demisie doar de la Guvern, nu de la partid.
„Sursele” pretind că negocierea a fost dură, domnul Ludovic s-a cramponat de scaun cu orice preț și până la urmă,a demisionat de acolo unde nu pierduse vreun scrutin. În locul lui a fost nominalizat Florin Cîțu. Dar – stupoare – L.O. face numaidecât o declarație surprinzătoare. Iat-o:
„Nu este întâmplatoare această nominalizare, va urma o perioadă dificilă. E nevoie de un premier cu credibilitate în fața partenerilor politici, partenerilor europeni, a mediului de afaceri”.
În aceeași zi, noul nominalizat se retrage în favoarea lui L.O., chiar în momentul când urmau să înceapă dezbaterile în Parlament pentru aprobarea viitorului Guvern. Vai, ce minge la fileul PSD ridica atunci Orban, numai și numai ca să-și păstreze unul din scaune!
Prea este cusută cu ață albă, ca să nu observăm că domnul Ludovic pierduse orice credit la Cotroceni și s-a hotărât să-l surclaseze pe președinte. Flerul îmi spune că și acum îi trimite președintelui un mesaj clar: în partid, cuvântul baronilor este de neclintit. Avantaj Orban
Nu vi se pare că ați mai auzit toată muzica asta interpretată și de un alt țambalagiu?
Exact așa o pregătea Dragnea pe nerefuzabilă doamnă Shaidehh, pe care domnul Iohannis a avut bărbăția s-o refuze, dar și mai târziu, când a împins-o în față pe Dăncilă, iar președintele a înghițit-o volens-nolens, ca să evite perspectiva unei crize politice.
Exact așa se pregătește și Orban, ceea ce mi se pare rușinos pentru un demnitar, nedemn pentru un liberal și mizerabil pentru unul care îi datorează multe președintelui, în fața căruia încearcă să se impună pe căi total neortodoxe, ca să spun așa.
Dacă eram în locul lui L.O., găseam în mine resurse să fiu fair-play, cedam fără regret conducerea partidului, îi propuneam președintelui să-i rămân consilier (dacă mă mai agrează acum!), ambasador pe undeva, trimis special cu vreo misiune deosebită unde țara are interese.
Dar ar putea rămâne și pe cont propriu. Cu experiența și cu cunoștințele sale, domnul Ludovic Orban ar putea scrie un bestseller de mare succes, cum făceau mulți foști premieri, cândva, în trecut. Ar fi mult mai onorabil, decât să le ceară prietenilor din teritoriu scrisori de susținere, omagiere și jenantă preaslăvire.