Binele este ca drojdia, scria Andrei Pleșu într-unul dintre textele sale; chiar și în cantitate infimă dospește și face aluatul să crească.
Este una dintre vorbele mari de care îndeobște te ferești, tocmai pentru că, asumându-ți-o, ea te obligă cotidian. Dacă, însă, nu te eschivezi de la ea și nu o așezi – sigur, cu grijă – în sertarul de principii despre care știi doar ca e acolo și că încă nu a venit vremea lui, îți dai seama că soluția pentru ca drojdia să fie de calitate nu stă în gesturile mari, prin excelență singulare și eroice, ci în micile fapte de zi cu zi.
Cum e, bunăoară, faptul de a-ți face meseria.
Fără să crezi că deții răspunsuri soteriologice, fără vâlvă, fără înșelăciunea zgomotului care vine să înlocuiască lucrul bine făcut, fără a cere laudă și răsplată imediate și, mai ales, fără să abdici de la miza profesiei.
A mea e cea de jurnalist. Așa scrie pe legitimație, așa mă prezint atunci când sunt întrebată ce meserie am, așa am ales. Asta înseamnă că știu să fac, pentru că am învățat și pentru că am deprins exercițiul, anumite lucruri, bine definite, care intră în rețeta meseriei.
Cel mai important dintre ele, care există în orice știre de 3.000 de semne, în orice emisiune, în orice relatare de presă, este acela al menținerii în interval. Pare simplu, dar este cel mai greu de făcut.
Jurnalistul este un actor de interval. Nu e nici politician, nici vocea poporului. Ca atare, rostul lui și utilitatea pe care o are in ecuația publică sunt acelea de a transmite mesajele, de a intermedia dialogul între registrul autorității publice și cel al societății.
Orice pas în plus înspre politic sau înspre vox populi înseamnă derapaj. Ambele variante sunt posibile prin iluzia puterii, pe care un E. Kantorowicz o identifica în complexul lui Dumnezeu.
Sigur, poate sa pară o raportare idilică la meseria de jurnalist. Dacă deschizi televizorul și nimerești pe majoritatea canalelor de știri, pare chiar ipocrită. Jurnaliștii cu anvergură publică, cu audiență fenomenală, cu octavele ridicate sunt cei puternici și iau, pe rând, locul politicienilor și al cetățenilor.
Pe interval e incomod, plictisitor, prost plătit și cu iz de epocă apusă. Ori ești politicianul care împarte (promisiuni), ori ești el, poporul suveran, care cere (iluzii). Ori ești politicianul care distribuie recompense, ori ești poporul care cere execuții publice. Depinde de miza personală, de prioritățile patronului de presă și uneori de chef.
Orice jurnalist are iluzia, măcar o dată, de a se muta din margine înspre centru. Dacă pasul însă e dincolo de margine, în terenul golemului, politic sau popular, îi va fi mai facil să creadă că publicul nu consumă economie, context, educație și cultură și atunci, pentru că publicul e suveran, presa trebuie să îi livreze ceea ce pare a i se cere.
De fapt, ce nu se mai încearcă decât insular, tocmai pentru că e mai multă muncă și de multe ori anonimă în sensul celebrității, este chiar clasicul. Ca în artă, și în presă clasicul este singurul care nu moare, pentru că, fără el, nu ai mai avea balanța.
Presa nu a murit, oricât de mult ar vrea-o cu certificat de deces unii sau alții. E drept că în România ultimilor ani este mult mai ușor să treci pe lângă un cadavru, ba chiar e o voluptate anume în a plânge pe o dramă, în loc să îngrijești un organism care suferă de o boală auto-imună, aceea în care anticorpii o iau razna și își atacă celule sănătoase.
Este un moment zero și acesta. Totul e ca jurnaliștii care și-au făcut treaba, fără să pretindă vreodată că rostul lor e mai mare decât zice meseria, să șteargă E-ul de pe fruntea golemului și să facă ce făceau și acum 15 ani, când intrai în presă doar dacă gramatica, logica, curiozitatea si mai ales răbdarea de a căuta contextul îți erau la îndemână.
Este motivul pentru care fac presă de cultură laolaltă cu jurnalismul politic, fie că e vorba despre politică internă sau europeană. Pentru că exercițiul întrebării culturale îți ține alertă curiozitatea și îți reamintește de virtutea de a rămâne pe interval și de a ajuta publicul să vadă tabloul mai mare și să pună propriile întrebări.
Este ceea ce au înțeles atât de bine, în acest an în care interviul s-a mutat în online, intelectuali ai lumii, cum sunt David Grossman, Andrew Solomon, Norman Manea și, veți citi în curând pe SpotMedia.ro, Ludmila Ulițkaia. Sunt scriitori premiați internațional, a căror deschidere și empatie au compensat opacitatea politică și au ținut, așa cum cultura o face deseori, lumea pe umeri.
Mai multe despre meseria de jurnalist, jurnalism, informare corectă și fake news vom dezbate în cadrul evenimentului “Jurnalism în vremea pandemiei de Covid-19: Între provocări și oportunități de reinvetare”, care se va desfășura marți, 19 ianuarie 2021, ora 16:00, LIVE pe SpotMedia.ro, în pagina de Facebook event sau în pagina de YouTube event.
Evenimentul se va desfășura sub forma unei dezbateri la care vor participa elevii de la Laude-Reut din clasele VIII-XI, alături de colegii lor de clasa a VIII-a de la alte școli bucureștene, va fi deschis de domnul E.S. David Saranga – ambasador al Israelului și președinte onorific al Laude-Reut Board of Trustees și moderat de Emilian Isailă– editorialist SpotMedia.ro.
Participanți:
- Tova Ben Nun-Cherbis – președinte și fondator Complexul Educațional Laude-Reut
- Prof.univ.dr. Alina Bârgăoanu – decan al Facultății de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA și expert în analiza și combaterea dezinformării
- Conf.univ.dr. Liana Ionescu – profesor de media-comunicare la Complexul Educațional Laude-Reut
- Ion M. Ioniță – senior editor Adevărul, redactor-șef Historia, membru al Laude-Reut Board of Trustees
- Magda Grădinaru – editorialist SpotMedia.ro
- Gabriel Kolbay – jurnalist de investigații SpotMedia.ro.
Puteți urmări dezbaterea pe SpotMedia.ro, pagina de Facebook a evenimentului sau pe YouTube.