Este falsă ideea că, în vremurile de demult, Crăciunul era motiv de festin și sărbătoare cu lume multă. În anii interbelici, când în țară domnea liniștea, pacea și nu existau restricții, marea plăcere era să petreci Crăciunul, Anul Nou și sărbătoarea Sfântului Ion acasă la tine, în nucleul propriei familii.
Memoria literaturii nu ne-a lăsat despre Crăciun amintirea unei săbători zgomotoase, ci dimpotrivă, a unui moment liniștit și suav, ilustrat cam astfel de George Coșbuc: „…când mama spune de Iisus, cu glasul rar și dulce”.
Era un răsfăț plăcerea de a sta acasă, adulmecând parfumul bradului (căci de brazi artificiali nici vorbă nu putea fi), urmărind florile de gheață de pe ferestre (căci nu exista Crăciun fără ger năpraznic) sau ascultând cum pocnesc lemnele din sobă (căci românii locuiau la casă cu curte, foarte puțini având curajul să urce la blocul cu lift).
Nimeni nu se plângea că nu-i dă primarul căldură, nici gaze și nici măcar tramvaiul nu era motiv de reclamație, întrucât, deși venea rar, nu era deloc aglomerat.
Bucureștenii erau obșnuiți cu mersul pe jos, într-un oraș care se întindea cam de la bariera Vergului (piața Muncii de azi) și cea a Moșilor (Colentina) și până puțin mai departe de gara Filerat (desființată) sau dincoace de Cărămidărie (parcul IOR).
Am apucat o asemenea vreme, când, copil fiind iar mai târziu adolescent, aflam cu oroare din ziar că, tocmai de Crăciun, a murit o familie întreagă înghețată în propria casă, pentru că nu cumpărase lemne din toamnă, sau despre unul înghețat de frig și el într-un colț de stradă, întrucât casă nu avea.
Mureau oamenii de frig, dar, după câte îmi aduc aminte, n-am aflat să moară vreunul de gripă. Chiar dacă mai mureau, pe ici pe colo, tot nu aflai, întrucât televizor nu exista și puțini emancipați își cumpăraseră un radio cu bateria sau la priză.
Pe scurt, făcea lumea guturai, e drept, strănuta non-stop, tușea înfundat cu batista la gură sau numai cu pumnul, dar nu observai să moară vreunul de la asta.
Exista și gripă. Făceai temperatură, primeai concediu, te tratai cu frecție, ceai și aspirină (căci antibioticele nu le inventase încă domnul Fleming), dar n-am auzit să moară cineva de gripă. Cel mult, cum spuneam, înghețat de frig.
Numai bătrânii își aminteau despre gripa spaniolă, ca despre o molimă cumplită, care a secerat multe vieți la puțin după Primul Război, dar a dispărut brusc și (slavă Domnului!) n-a mai rămas din amintirea ei decât guturaiul și strănutul.
Șii tot bătrânii își aminteau despre acea zi de Crăciun a războiului din anul 1914, când, pe frontul de la Ypres, Belgia, tunurile au tăcut brusc, ca la o comandă, gloanțele au încetat să șuiere, iar în tranșeele germane a răsunat colindul „Stille Nacht, heilige Nacht”, celebrul colind al compozitorului german Franz Xaver Gruber, arhicunoscut și tradus în toate limbile lumii creștine, indiferent că-s amice sau inamice.
Atunci, ca într-un miracol, a răsunat din tranșeele britanice cântecul tradus „Silent Night”, iar în cele franceze același cântec, în altă versiune „Douce nuit, sainte nuit”.
Cântecul a fost ca un semnal și ca un mesaj de armistițiu neoficial. Soldații au lăsat brusc armele, atât într-o tabără cât și în cealaltă și au optat pentru cântec, într-un razboi care până atunci se arătase devastator.
În acele zile de sărbătoare, soldații germani, francezi și britanici au ieșit din tranșee, și-au urat "sărbători fericite", fiecare pe limba lui, și au stat de vorbă unii cu alții, tot fiecare pe limba lui, sau numai prin semne, dacă nu prea era poliglot.
Armistițiul de Crăciun a reprezentat o încetare a focului neoficială pe frontul de vest în zilele Craciunului din 1914, din Primul Război Mondial.
Militarii din ambele tabere s-au complăcut să-și facă schimb de țigări și alimente. Fiecare îi oferea celuilalt tot ce avea el mai bun în raniță: britanicii bacon, francezii biscuiți, iar germanii cârnați. Soldații au cântat colinde, ba chiar au jucat și un joc cu mingea.
Presa informează că aproximativ 100.000 de militari din ambele tabere au fost implicați atunci in armistițiul neoficial de pe frontul de vest.
Peste puțin timp, armistițiul va înceta, luptele se vor relua, iar comandamentul german va experimenta chiar în acel loc, la Ypres, pentru prima oară în istoria răzoaielor, gazele de luptă. Războiul continua nimicitor și urma să curme viața a 14 milioane de suflete.
Scriu aceste rânduri gândind cât de înălțătoare poate fi sărbătoarea chiar și în tranșee, iar noi strâmbăm din nas când ni se recomandă s-o facem discret, numai în familie, și în niciun caz într-un mare bairam, ca la revelioanele de altădată!
