Armand Goșu predă la Facultatea de Științe Politice a Universității București. E specializat în istoria Imperiului Rus și a Uniunii Sovietice, fiind autorul mai multor cărți despre Vladimir Putin, dar și despre războiul din Ucraina.
În discuția cu spotmedia.ro s-a arătat pesimist în legătură cu situația din România, spunând că alegerile parlamentare și prezidențiale nu au adus o schimbare a regimului politic, structurile de putere influente din societate, cum ar fi SRI, SIE, armata, sistemul de justiție, și-au conservat puterea, resursele și influența.
Citate reprezentative:
- La noi, orice șmecher din politică face un hau-hau că începe războiul hibrid și lumea pică pe spate.
- Vedem că au trecut șase luni din mandatul noului președinte și în continuare nu avem director la SRI, iar vechiul director SIE nu a fost schimbat.
- Pe cei de la putere nu-i interesează România. Vor să-și păstreze influența și privilegiile, să le fie lor bine, pe restul să-i ia naiba. Nu vă convine, aveți pașaport, cărați-vă!
- Cei mai buni vor să plece. Totuși, mai sunt câțiva care vor să meargă la partide, să intre în SRI.
Aș începe cu prima întrebare legată de modul în care se desfășoară negocierile de încetare a focului. S-ar putea spune că negocierile sunt mai degrabă între Rusia și America, Ucraina fiind cumva marginală în aceste discuții.
Nu știm cum se desfășoară negocierile. Informațiile publice sunt foarte puține, sunt date pe surse în diverse publicații americane, dar nu e ceva asumat.
Președintele Putin a făcut o lungă conferință de presă în care a spus că nu se pune problema încetării focului până ce armata ucraineană nu evacuează regiunea Donețk. Adică acele 25% de procente din teritoriul regiunii Donețk, unde se află acea fortificație pe care rușii nu reușesc să o cucerească și pe care ucrainenii refuză să o abandoneze, refuză să o evacueze.
Deci răspunsul privind negocierea pentru încetarea focului este că, deocamdată, există o condiție fermă a lui Putin: nu va înceta focul până când ucrainenii nu se retrag de acolo.
Știm din relatările presei, mai ales a celei ucrainene, că există dificultăți în regiunea Donețk în acest moment. Se pare că Pokrovsk nu a fost pe deplin cucerit de forțele ruse. Aș vrea să vă întreb ce importanță strategică are acea linie de fortificație din Donețk, de ce rușii vor atât de mult întreaga regiune și de ce ucrainenii țin să o apere cu atâtea sacrificii?
Acolo e linia lor fortificată. Fortificațiile au fost construite după 2014, la începutul războiului. Dacă țineți minte, la începutul războiului în 2014, Sloviansk a fost ocupat de ruși, Kramatorsk a fost ocupat de ruși, după aceea au fost eliberate de ucraineni.
După eliberare, în 2014, după primul și al doilea acord de la Minsk, Poroșenko a consolidat zona respectivă, fiind un punct strategic foarte important pentru Ucraina. Dacă vă uitați pe hartă, o să vedeți că dacă ieși din Donețk spre vest, practic ți se deschide în față o câmpie, o stepă. Poți avansa pe teren drept, adică, din punct de vedere al geografiei fizice, nu mai sunt formațiuni de relief care să te ajute, să-ți faciliteze constituirea unor puncte de apărare.
Este foarte important pentru ucraineni, pentru că ei rezistă în acea regiune. Nu e vorba că abandonezi populații, că oamenii pot fi evacuați. S-a întâmplat și în alte regiuni. Problema e ca punct de sprijin, e foarte complicat.
Acolo, aceste asalturi durează de mult timp. Da, de câteva luni sunt intense, de jumătate de an. În cazul Pokrovsk-ului, durează din august anul trecut, deci de 15 luni, de un an și ceva.
Pokrovsk nici până în acest moment nu este cucerit de ruși. Este ocupat în cea mai mare parte a lui. În același timp, în Pokrovsk se află încă militari ucraineni, suficient de mulți, care pun încă mari probleme, pentru că nu reușesc să fie scoși de acolo.
Pokrovsk a fost un oraș care, în perioada lui de glorie, avea 77.000 de locuitori. A fost un punct strategic important logistic, pentru că pe acolo se făcea alimentarea. Numai că, din cauza avansului rușilor, câțiva kilometri, importanța lui a scăzut. Iar în aceste 15 luni, s-a anunțat de nu știu câte ori că orașul Pokrovsk a picat.
În acest context, ați putea să-mi descrieți un pic care este sentimentul în Ucraina legat și de scandalul de corupție, de această presiune pe frontul de est și de aceste negocieri de pace? Deci cum putem să ne uităm la Ucraina în acest moment?
Chiar dacă zilnic vorbesc cu oamenii de acolo, sigur, fiecare trăiește într-o buclă a lui. Sunt oameni cu opțiuni politice, sunt ziariști din Kiev, sunt corespondenți străini.
Politica în Ucraina a fost întotdeauna foarte intensă, incomparabil mai intensă cu ce este în România. Acolo e o bătălie mare, cu miză, cu opoziție, cu putere, cu acuzații la adresa administrației actuale a lui Zelenski că nu face, că nu drege. Acolo sunt și oameni extrem de competenți.
Nu o să vedeți miniștri cu facultăți din astea dubioase. Acolo, membrii comisiilor parlamentare sunt oameni cu diplome la universități solide din Occident, oameni care stăpânesc foarte bine două-trei limbi străine, care au citit la viața lor măcar câteva rafturi de bibliotecă.
Deci e o țară, dacă o compari cu altele, care arată surprinzător de bine. Și o țară mai europeană din punctul ăsta de vedere, dacă te uiți la elita ucraineană.
Ei nu fac o diferență foarte precisă între combaterea corupției și război. Din punctul lor de vedere, combaterea corupției este tot parte a războiului. Ei se luptă ca să nu aparțină Russkii Mir. Adică lumea rusească controlată de Kremlin.
Asta presupune nu doar aspectul militar, să respingi ofensiva rusească, ci presupune și aspectul de soft power, aspect intern, să combați corupția. Pentru că, dacă accepți corupția ca un dat, arăți ca Rusia. Dacă utilizezi judecătorii, procurorii în scopuri politice, ca să le dai în cap adversarilor politici, arăți cum arată Putin.
Or, ucrainenii tocmai pentru asta luptă: să nu arate ca Rusia, să devină parte a Europei, își asumă, metabolizează cultura și civilizația europeană.
Dar în acest context al scandalului de corupție din guvernul și din cercul de apropiați ai lui Zelenski, cum se comportă Zelenski? Rezistă? Poate să iasă din această încercuire?
Legislația interzice organizarea de alegeri. Putin a spus recent că el nu are ce să se înțeleagă cu Ucraina, pentru că Ucraina nu are putere legitimă, sugerând că la Kiev nu este o putere legitimă, că și ei sunt în război.
Influența lui Andri Yermak, șeful oficiului administrației prezidențiale, este foarte puternică. Yermak e un avocat foarte apropiat de Zelenski, cu o minte foarte organizată. El este cel care a construit verticala puterii la Kiev.
Problema lui Yermak a fost că, în numele președintelui, a încercat să controleze tot mai mult. Yermak mi se pare că a fost mai puternic decât era Medvedciuk acum 20 de ani, când era șeful administrației prezidențiale pe vremea președintelui Kucima.
Mulți spun că Yermak a abuzat de poziția lui, consolidându-și foarte tare poziția și enervând foarte multă lume. Ucrainenii sunt foarte atenți la un echilibru de putere. Adică au grijă ca între instituții să nu acumuleze una prea multă putere, astfel că Yermak a fost obligat să demisioneze.
Vreau să vă întreb ce face România în acest moment, pentru că totuși nu poate fi extrasă din această problematică a războiului care se desfășoară la graniță?
Strategia Națională de Apărare. Să fiu sincer, am încercat să o citesc. De principiu, nu mă uit. Strategia Națională de Apărare trebuie scrisă și redactată de oamenii care au câștigat puterea și, apoi, viziunea lor politică e transmisă militarilor.
La noi se întâmplă un proces invers. Militarii au trimis la Cotroceni capitole din strategie. Și Cotroceniul, cu mâna la chipiu, execută ce scrie în strategie. Înțeleg ce gândesc militarii și care sunt limitele lor. Pe mine mă interesează ce gândesc oamenii care sunt acum la putere, oamenii pe care i-am votat.
Relația este exact inversă. Iar asta spune, totuși, foarte multe despre natura puterii din România.
În aceste condiții, cât de vulnerabilă e România în raport cu orice tip de amenințare externă?
Credeți că rușii n-au altceva mai bun de făcut decât să pună România pe butuci? Sau credeți că e atât de greu de pus România pe butuci? Presupun că trebuie să-și facă provizii de popcorn și de Coca-Cola să se uite la spectacolul de la București.
Și, apoi, nu au de ce să o pună total pe butuci. Stați puțin, România le face rușilor un mare serviciu fiind membru NATO și UE. Le dă lor ocazia să spună: „NATO-UE, cu România înăuntru. Păi nu vă e rușine…” Cei care au anulat alegerile au făcut jocul Rusiei, pentru că au pus la îndoială respectarea de către România a unor minime standarde democratice.
România și-a pierdut orice urmă de credibilitate. Curtea Constituțională a anulat alegerile, pentru că nu a ieșit cine trebuie în turul doi. Nici Georgescu, nici Lasconi nu erau oameni care să fie acceptați ca prezidențiabili. Asta este explicația. Trebuia păstrat acest regim politic, acest sistem de putere.
Politicienii înțeleg foarte bine că nu se pot atinge nici de pensii speciale, nici de judecători, nici de procurori, nici de SRI, nici de armată, pentru simplul motiv că sunt pilonii regimului. Dacă tu, cumva, slăbești un pilon, toți ar putea să ducă căruța într-o parte. Și atunci ei luptă pentru supraviețuirea propriului regim. Vor să păstreze puterea, să le fie lor bine.
În acest context pe care l-ați prezentat dvs, vreau să vă întreb cum vedeți anul 2026, atât din perspectiva conflictului dintre Ucraina și Rusia, dar și ce se va întâmpla în România?
Dacă Rusia câștigă, dacă Ucraina, cu ajutorul lui Trump, e trântită jos, atunci și România va bascula. Basculează spre un regim de tip Viktor Orban, suveranist, semi-suveranist. România e foarte permeabilă la influență externă.
Chiar acest val de suveranism în România se datorează în primul și în primul rând contextului. Dacă nu ar fi câștigat Trump alegerile, AUR nu ar fi trecut de 10-12%.
Cel mai important lucru este să ții prizonier electoratul needucat, fără cultură politică.
Vedeți ceva optimism în legătură cu situația actuală din România?
Nu știu, vreau să cred că găsim resurse să facem câteva lucruri bune. Sunt, apar acum, văd, copiii din noua generație sunt interesați. Faptul că am studenți în jurul meu și vor să facă și vor să schimbe și vor să rămână în România îmi dă speranță.
Mai sunt unii care vor să schimbe lucrurile. Vor să rămână aici, să contribuie la modernizarea țării. România, prin acești reprezentanți din noua generație, are un viitor.
Dacă sunt mai mulți, creează o masă critică, o să reușească să schimbe ceva și să arate într-adevăr și țara asta un pic mai europeană. Sper.