Occidentul continuă să interpreteze greșit obiectivele Kremlinului. Rusia nu luptă pentru 30-50 km din Donbas, ci pentru obiective mult mai profunde. Iar asta explică de ce Putin nu vrea să pună capăt acum războiului.
Kievul consideră că europenii și americanii nu au o viziune corectă asupra războiului purtat de Rusia și din această cauză se poziționează greșit în negocierile cu Rusia. De fapt, pretențiile teritoriale formulate de Moscova la discuțiile de pace reprezintă doar partea vizibilă a aisbergului, iar Putin are obiective mult mai importante: subjugarea politică a Ucrainei și restaurarea sferei sale de influență, scrie Michał Kujawski, într-o analiză publicată de Kyiv Post.
"Se luptă literalmente pentru o fâșie de 30-50 km în Donețk, aproximativ 20% din regiune fiind încă sub control ucrainean și acum o problemă centrală în negocieri", a declarat Marco Rubio la Fox News pe 2 decembrie. Aceste cuvinte dezvăluie o profundă neînțelegere a obiectivelor pe care le urmărește Rusia, notează publicația.
Luată mot-a-mot, remarca secretarului de stat american conține un sâmbure de adevăr: Rusia are nevoie de aceste teritorii pentru a declara o victorie propagandistică, atât pe plan intern, cât și extern. Putin a declarat că așa-numitele "republici populare" autoproclamate Donețk și Lugansk vor fi oricum "eliberate" prin orice mijloace.
Asta înseamnă că acesta este principalul obiectiv al lui Putin? Nicidecum. Atunci care este obiectivul Rusiei?
Putin a spus clar, la București, ce urmărește
Putin și-a anunțat intențiile cu ani în urmă și le-a repetat în lunile premergătoare invaziei din 2022. El și-a expus pentru prima dată ambițiile la Conferința de Securitate de la München din 2007, unde a declarat o revenire la politica imperială rusă și a respins arhitectura de securitate a Europei.
Liderul rus a confirmat din nou această traiectorie un an mai târziu, la summitul NATO de la București din 2008. Textul acelui discurs a reapărut pe site-urile ambasadelor ruse în 2014, când a început dezmembrarea Ucrainei, iar Rusia a anexat Crimeea și a ocupat părți din est.
Ideile sale le-au dat frisoane politicienilor europeni, dar nimeni nu i-a luat cuvintele suficient de în serios pentru a acționa decisiv. Dimpotrivă, europenii au continuat să încerce să îmbuneze Rusia. Trebuie doar să ne amintim de resetarea lui Obama sau de politica energetică a Germaniei încoronată cu conductele Nord Stream, menționează autorul.
Țările europene și alte state democratice operează în cadrul unor cicluri scurte de planificare, modelate de alegeri. Rusia lucrează exact invers. Natura pe termen lung a strategiei Kremlinului – urmărită în mod deliberat timp de peste un deceniu prin agresiune militară și operațiuni hibride – este adevărata problemă.
"Defrișarea administrativă" a teritoriilor ucrainene
Acesta e motivul pentru care versiunea "luptei pentru o fâșie de 30-50 km" este convenabilă pentru Moscova. Partenerii occidentali se întreabă dacă merită să investească resurse financiare și umane masive în apărarea unei fâșii de pământ devastate de război.
Institutul pentru Studiul Războiului a raportat recent că din 2023 până acum Rusia a ocupat aproximativ 1% din teritoriul ucrainean. Cu tot cu zonele anexate ilegal anterior, ocupă acum 20% din Ucraina. De fapt, Rusia stăpânește astăzi mai puțin teritoriu decât la începutul invaziei, înainte de contraofensiva Ucrainei din 2022.
Oricât de dureroasă ar fi fiecare pierdere pentru Ucraina – nu doar teritorială – ritmul câștigurilor rusești este abia perceptibil. Recunoașterea acestora, însă, ar echivala cu o a doua împărțire a Ucrainei. Doar cineva naiv ar putea crede că Rusia nu va urmări o a treia.
Kremlinul avansează printr-o strategie de "defrișare administrativă" a teritoriilor ucrainene și destabilizarea politică a țării. Și aici se află cheia înțelegerii interesului Kremlinului: pentru Ucraina, obiectivul Rusiei este subjugarea politică – deposedarea sa de suveranitate și instalarea la Kiev a unui guvern marionetă dependent de Moscova.
Este o revenire la modelul care a persistat timp de secole până în 1991. Pentru flancul estic al NATO, obiectivul este slăbirea și destabilizarea – reconstruirea unei sfere de influență rusești.
Provocarea Rusiei la adresa Vestului
Alte manifestări ale provocării pe care o reprezintă Rusia – nu doar pentru Ucraina, ci și pentru Occident – includ operațiuni hibride: atacuri incendiare, sabotaj, atacuri cibernetice, aruncarea în aer a liniilor de cale ferată în Polonia, perturbarea sistemului GPS deasupra Mării Baltice și plantarea de bombe pe avioane de transport.
Lista amenințărilor mascate e lungă. Dacă cineva ar urma logica conform căreia este vorba despre teritoriu, ar putea concluziona în mod absurd că Rusia vrea să cucerească orașe din Polonia, cum ar fi Białystok.
Ceea ce-și dorește cu adevărat Kremlinul este ca societățile de pe flancul estic al NATO să trăiască în frică, să se polarizeze și să vadă un sprijin tot mai mare pentru forțele politice anti-occidentale, anti-ucrainene și mai mult sau mai puțin deschis pro-ruse. Iar aceasta este o metodă de atingere a obiectivelor sale - armata și arborarea steagurilor nu sunt singurele instrumente de extindere a influenței ruse.
De asemenea, merită să ne amintim că Rusia a atacat Ucraina atunci când Kievul a început să se îndepărteze de orbita sa – când gândirea reformistă a prins rădăcini, procesele identitare s-au accelerat și chiar și Viktor Ianukovici s-a opus subordonării totale a economiei Ucrainei față de Moscova. Rusia a tolerat o Ucraină subordonată, nu una autonomă. Odată ce și-a dat seama că o pierde, a urmat agresiunea, apoi războiul. Revoluția Portocalie și Euromaidanul au fost puncte de cotitură cheie.
De ce citește greșit Occidentul intențiile Rusiei
Din mai multe motive. Unul este că obiectivele administrației Trump nu se aliniază cu cele ale Ucrainei sau Europei. Printre acestea se numără dorința unei încheieri rapide a războiului - o idee care, în lumina celor de mai sus, este aproape copilărește de naivitate.
O altă problemă este lipsa fundamentală de înțelegere a Rusiei la Washington, subliniază Kujawski. Clasa politică americană nu percepe Rusia ca pe un stat serios, mulți nu-și pot imagina că o "benzinărie care se deghizează în țară", așa cum a numit-o cândva regretatul senator John McCain, ar putea reprezenta o provocare reală pentru America.
Și totuși, America nu se dumirește cu cine are de-a face, lucru evident în noua Strategie de Securitate Națională publicată vineri de Casa Albă. Rusia nu este tratată ca o amenințare, se subliniază nevoia unui echilibru strategic, iar Europa - în ciuda provocărilor demografice și economice - încă e văzută ca fiind mai puternică decât Rusia. Pentru Ucraina, implicațiile sunt departe de a fi încurajatoare.
Interesele divergente și evaluările eronate înseamnă că Washingtonul încredințează negocierile confidenților lui Trump, mai degrabă decât experților. Este rezonabil să ne întrebăm dacă Steve Witkoff și Jared Kushner pot negocia eficient cu Kremlinul. Mentalitatea tranzacțională și logica americană de „încheiere a înțelegerilor” nu sunt neapărat împărtășite de elita politică a Rusiei, modelată de KGB. Dacă ar fi fost așa, Moscova ar fi acceptat un acord cu mult timp în urmă - mai ales că informațiile disponibile sugerează că ofertele erau atractive. Faptul că Rusia nu și-a schimbat cursul în ciuda pachetelor severe de sancțiuni, inclusiv sancțiunile SUA asupra Rosneft și Lukoil, confirmă acest lucru.
Occidentul stă din '90 cu mâna întinsă către Moscova
Revenind la afirmația lui Rubio: dacă un politician american cunoscut pentru opiniile sale agresive despre Rusia nu înțelege sau se preface că nu înțelege adevăratele obiective ale Kremlinului, atunci nivelul de înțelegere dintre alți oficiali ai administrației americane și negociatori ar putea fi și mai slab.
Rusia își reconstruiește constant influența și atacă de ani de zile alte state. Între timp, Occidentul a rămas profund confuz, căutând în mod repetat o înțelegere cu Moscova.
Iar acest lucru nici măcar nu este ceva nou. Occidentul stă cu mâna întinsă către Rusia din anii '90. Atunci a apărut ideea unei Europe „de la Lisabona la Vladivostok”. Dar, în loc să urmărească integrarea, Rusia a ales să bombardeze Groznîi și să poarte un război în Cecenia. Apoi a venit rândul Ucrainei.
T.D.