Cazul Dragoș Anastasiu, fost vicepremier în guvernul condus de Ilie Bolojan, readuce în prim-plan o întrebare incomodă, dar esențială: unde trasăm granița între toleranță și inacceptabil atunci când vine vorba de integritatea oamenilor aflați în cele mai înalte funcții publice?
Mita este recunoscută în instanță chiar de Anastasiu, însă el nu a fost urmărit penal. A fost denunțător și, potrivit legii, acest lucru i-a permis să scape de orice pedeapsă penală. Din punct de vedere juridic, lucrurile par clare (deși cred că ar trebui să reflectăm mai mult și la dimensiunile faptelor care pot fi „șterse” prin denunțuri). Dar din punct de vedere etic și instituțional?
Funcția de vicepremier presupune acces la informații sensibile, contacte internaționale, colaborări cu structuri guvernamentale și neguvernamentale din domeniul apărării, al siguranței naționale, al economiei.
Pentru a putea exercita aceste atribuții, e nevoie de o certificare ORNISS – un mecanism menit să verifice dacă o persoană prezintă riscuri de securitate, inclusiv vulnerabilități legate de trecutul personal, comportamente financiare, presiuni externe sau posibilitatea de a fi șantajat.
Faptul că această certificare a fost acordată, în ciuda unui trecut care implică recunoașterea unui act sistematic de corupție, ridică un mare semn de întrebare: cum a trecut neobservat un comportament care, într-un sistem funcțional, ar fi fost automat considerat incompatibil cu o astfel de funcție?
Apoi, reacția oficială a guvernului, care a susținut că nu există nicio legătură între faptele comise și actuala funcție, lasă loc unei interpretări periculoase: integritatea morală ar fi opțională, atâta vreme cât nu e însoțită de o condamnare penală.
Mai grav este că președintele țării nu a avut nicio reacție fermă pe subiect („E o problemă mare. Atât” e o poziționare jenantă), iar premierul Ilie Bolojan a ales tăcerea.
Toate filtrele posibile de poziționare corectă față de o conduită imorală și ilegală nu au funcționat.
Și atunci, de ce să ne mai mirăm că primim lecții, chiar din Palatul Victoria, despre valențele șpăgii - una bună, de supraviețuire și una rea, de îmbogățire.
Nu este vorba doar despre un caz individual. Este vorba despre standardele pe care le aplicăm celor care conduc România. Într-un final, despre capacitatea noastră, ca societate, de a spune: până aici.
Dincolo de gesturi politice sau de simpatii personale, ar trebui să ne întrebăm: este compatibilă o persoană care a dat sau a primit mită cu orice funcție publică, nu doar cu cea de înalt demnitar al statului român?
Nu e vorba despre justiție, ci despre standarde. Dacă vrem o societate în care corupția să nu mai fie o fatalitate, atunci faptele de acest fel, chiar și prescrise sau „iertate” de lege, nu pot fi pur și simplu ignorate. Cu atât mai mult când vin de la cei care ne cer încrederea pentru a conduce România.
Și am putea începe prin a ne pune fiecare o simplă întrebare. Anastasiu a zis: Nu sunt șpăgar, sunt un om onest și integru. Și eu, atunci, ce sunt?
S.S.