Exista acest război din umbră între Iran și Israel, se atacau reciproc, dar niciodată deschis. Numai că Israelul pare, prin premierul Netanyahu, să fi schimbat radical strategia și la cea mai mică mișcare a Iranului prin interpuși, a mers încă un pas mai departe. Și ar putea merge mai departe, în Siria și Irak.
De ce Israelul escaladează acum, cu fiecare nouă mișcare? Ce se întâmplă în Iran, unde regimul lui Khamenei se confruntă și el cu o criză de legitimitate? De ce se pune problema atacării siturilor nucleare, ce bombe le-ar putea distruge și cât mai are Iranul până în momentul în care să poată pune o încărcătură nucleară pe rachetele sale balistice?
Am discutat cu Carmen Gavrilă, jurnalist specializat în problematica spațiului islamic, vorbitoare de persană, fost corespondent Radio România în Iran și state arabe din Orientul Mijlociu, pentru a reface contextul în care Iran și Israel au devenit dușmani de moarte și construcția de către Teheran a așa-numitei Axe de rezistență, pe care o vizează acum atacurile Israelului.
Cum au ajuns în primul rând Iran și Israel dușmani de moarte? Pentru că nu e o chestiune geopolitică la mijloc, nu au graniță comună și, cultural vorbind, n-au fost pe poziții contradictorii.
Ba mai mult decât atât, dacă este să vorbim cu iranieni, în special iranienii educați, iranienii care încă se consideră persani sau urmașii Imperiului Persan, cei care se consideră parte din acel imperiu al minții, cu referire la cultura persană, acei iranieni consideră că în mod normal Israelul ar trebui să fie un aliat al Iranului modern.
Referirile acestea se fac foarte departe în timp, cu regele Darius care a salvat evreii, le-a oferit protecție. Iranienii fac referire inclusiv la textele religioase mozaice pentru a da exemplul legăturii acesteia speciale între două popoare complet diferite de tot restul din regiune.
Să ne amintim de felul în care evreii au fugit în secolul trecut din Irak, mai toată comunitatea de religie mozaică și de etnie evreiască cu ajutorul șahilor iranieni, care au organizat chiar și zboruri cu avionul. Mi-au povestit iranieni mai în vârstă cum la Teheran erau organizate tabere în care iranienii din oraș aduceau alimente, haine, pături pentru refugiații evrei din Irak.
Toate acestea s-au terminat în momentul Revoluției Isalmice din Iran. Fondatorul Republicii Islamice Iran și liderul Revoluției Islamice, ayatollahul Khomeini, și-a găsit printre punctele de construire a ideologiei, printre inamicii de care este nevoie ca să fie creat ceva nou, statul Israel ca dușman. Din acel moment, lucrurile s-au schimbat foarte mult.
E adevărat că în Iran, până în ziua de azi inclusiv, conducerea regimului islamic face diferența în discursul public între etnia ebraică și statul Israel.
Se repetă în mod constant că statul Israel este dușmanul Iranului și nu populația. Se dă ca exemplu faptul că evreii iranieni au o viață normală în Iran, pot călători în Israel ca să-și viziteze rudele, nu există zboruri directe, dar merg prin Turcia și nu-i întreabă nimeni de ce au fost în Israel. Evreii nu sunt mai prejos decât, de exemplu, creștinii armeni sau populația arabă, ba dimpotrivă.
De altfel, rivalitatea mare a Iranului e cu Arabia Saudită.
Dacă este să ne uităm de partea cealaltă, în Israel vedem o comunitate de origine iraniană foarte puternică și care își păstrează foarte mult cultura, care este amprentată de persanism. Nu de puține ori am întâlnit în Iran teoria aceasta că, în mod normal, ar fi trebuit să fie un aliat natural al Israelului, dar nu sub această conducere, pentru că însăși rădăcinile republicii islamice sunt ancorate în adversitatea cu Israelul, cum spun ei, cu sionismul.
Și totuși, sunt rare momentele în care Iranul a lovit direct Israelul. S-a întâmplat anul acesta în aprilie, nu s-a întâmplat în iulie, după asasinarea liderului politic al Hamas chiar pe teritoriul Iranului, ceea ce a fost un afront destul de mare adus Iranului, și s-a întâmplat acum, după asasinarea lui Nasrallah, liderul Hezbollah. Ce a determinat acum Iranul să răspundă, după o perioadă de gândire, ce a cântărit în balanță?
Cred că totul ține de faptul că Iranul este în acest moment într-o situație foarte delicată, care s-a accentuat. Să ne uităm puțin în interior.
În Iran avem un regim care a fost șubrezit din punct de vedere al imaginii, dar și al credinței propriului popor în acest regim și ne ducem un pic mai departe până la seria de proteste și de revolte sociale, chiar care au marcat viața internă iraniană în ultimii 10-15 ani, cu o explozie evidentă după uciderea în custodia poliției a celebrei Masha Amini, care a dus la proteste fără precedent în Iran, nu numai ca amploare, dar și în ceeea ce privește compoziția socială a celor care au luat parte la aceste proteste.
Am văzut la un loc atunci tineri educați, tineri fără educație, clasa muncitoare, sindicate, profesori, lucrători în domeniul petrolier, toți la un loc, având aceeași problemă, nu doar economică, ci și legată de drepturi, inclusiv sociale, ale populației iraniene.
Există un sentiment profund în Iran de nemulțumire în legătură cu capacitatea regimului de a oferi populației ceea ce se așteaptă, și nu numai economic.
Una dintre principalele probleme ale populației este corupția tot mai evidentă, o combinație între corupție și incompetență. Pentru că, dacă este să vorbim cu iranieni, care, de exemplu, nu sunt neapărat anti-regim, cu cei care erau dispuși să tolereze acest regim pentru că le oferea în schimb o formă de protecție socio-economică care făcea situația mai tolerabilă, lucrul acesta nu prea s-a mai întâmplat în ultima vreme.
Au fost o serie de incidente care au dovedit în plan intern că regimul nu mai este infailibil, că regimul are probleme majore de legitimitate internă.
S-au văzut rundele de alegeri parlamentare și prezidențiale care s-au desfășurat pe fondul unor recorduri de absenteism la urne. Toată lumea a putut să vadă limitele acestui regim în plan intern.
Combinația dintre incompetență și corupție, atunci când regimul a fost nevoit să strângă rândurile ca să supraviețuiască și a pus accentul pe acele componente de putere ultra-conservatoare, și a eliminat nu numai forțele pro-reformiste, așa cum le cunoaștem noi, toate aceste manevre gândite inițial pentru supraviețuirea regimului de la Teheran s-au dovedit a fi limitative pentru regim și au avut efecte negative asupra vieții de zi cu zi a oamenilor.
Și de aici un întreg domino de piese care s-au prăbușit sub ochii iranienilor. Și efectul vizibil este un trai din ce în ce mai scump și mai prost.
Pe care Iranul vrea să-l compenseze arătând cumva că încă are legitimitate în exterior?
Despre Khamenei se consideră că nu are viziunea politică și capacitatea în interior, în cercurile de putere, ca să jongleze așa cum a jonglat Khomeini imediat după Revoluția islamică cu diversele tabere de putere din Iran.
Pentru că regimul de la Teheran nu este unul monolitic, nu se mișcă toată lumea în aceeași direcție. Până și în tabăra ultra-conservatoare există alte mini-tabere și diverse orgolii personale sau de luptă de putere.
Liderul suprem, în ultimii ani, a început să depindă tot mai mult de Corpul Gardienilor Revoluției Islamice. Și acum, dacă ne uităm la vocile cele mai vizibile în Iran, vedem că undeva în background-ul, în trecutul fiecăruia dintre aceștia, este un post la un moment dat în Corpul Gardienilor Revoluției.
Regimul de la Teheran a pus în aplicare în ultimii ani o strategie națională de securitate care proiectează putere din umbră, a evitat orice confruntare directă cu Israelul sau cu Statele Unite, a acționat tot timpul numai prin această rețea de actori non-statali pe care și-a pus-o la punct de-a lungul a zeci de ani. Și cumva era un status quo.
Exista acest război din umbră între Iran și Israel, se atacau reciproc, dar niciodată deschis.
Numai că Israelul pare, prin premierul Netanyahu, să fi schimbat radical strategia și la cea mai mică mișcare a Iranului prin interpuși, a mers încă un pas mai departe. Cumva, Iranul, regimul de la Teheran, în acest moment pare să nu își găsească o nouă strategie.
De altfel, degringolada care se vede în ce privește strategia de urmat la Teheran este vizibilă, inclusiv dacă este să ne uităm la toate declarațiile făcute de diverși lideri, să-i spunem politici, dar și religioși, din Iran din ultimele două sau trei luni. Și vedem că, de exemplu, după ce liderul Hamas a fost asasinat la Teheran, au existat o multitudine de reproșuri făcute de ultra-conservatori.
Deci în acest moment pare că eșalonul de conducere iranian nu reușește să ajungă la o concluzie privind pașii de urmat.
Cum să trateze un Israel care sub premierul Netanyahu pare dispus să meargă întotdeauna încă puțin mai departe și să provoace, să pună Iranul într-un colt? Regimul de la Teheran pur și simplu nu poate alege de unul singur ce să facă. Este forțat, joacă, dansează pe muzica pusă de la Tel Aviv.
Este o manevră care face regimul de la Teheran și mai vulnerabil. Asta nu înseamnă că Iranul nu este o forță de care să se țină cont.
Să trecem puțin în revistă actorii care fac partea din această rețea a Iranului, numită Axa de rezistență.
Avem cei mai cunoscuți trei mari actori: Hezbollah, Hamas și rebelii Houthi din Yemen, după care mai sunt niște mici grupări. De exemplu, am fost a acum câțiva ani, în 2006, într-o tabără din sudul Libanului, se numește Ain al-Helweh, Helue și unde am remarcat un lucru.
În mod normal acea tabără era controlată de Fatah, numai că deja în 2006 Hamas începuse să câștige teren în acea tabără de refugiați și să înceapă să controleze lucrurile.
Vedeam acolo apărute brusc portrete puse pe magazinașele din tabără ale lui Bashar al-Assad. Vedeam portrete cu liderii Hamas.
Acum două zile am văzut că Israelul, într-o lovitură asupra acelei tabere, a eliminat comandantul pentru sudul Libanului al Fatah, care se ocupa exact de coordonarea operațiunilor în colaborare cu Hezbollah.
Tot acum câteva zile, au fost uciși și niște lideri palestinieni în Siria.
Prin urmare, Israelul este într-o campanie foarte rațională și foarte bine pusă la punct din punct de vedere militar, pentru că este clar că există un plan de șubrezire, dacă nu chiar de eliminare a acestor rețele.
Nu cred că își poate imagina cineva în Israel că ar putea mâine să scape de toată această rețea pe care Iranul a construit-o vreme de zeci de ani, însă să o aducă până în punctul de semi-relevanță, practic să cojească acest zid pe care Iranul și l-a construit în jurul lui, peste graniță, poate.
Iranul ar fi obligat să intre și mai frontal în războiul cu Israel? Asta e marea întrebare. Și ce se întâmplă atunci?
Probabil că acesta aceasta este ținta. De partea cealaltă avem un Iran care este în defensivă și nu are o strategie. Strategia lui se construiește de la o zi la alta, reactiv și fiind reactiv, automat este șubredă. Una este să acționezi conform unui plan bine pus la punct și alta e să îl forțezi pe adversar. Exact asta face Israelul, de unde și întârzierile de reacție de la Teheran.
Am văzut loviturile din aprilie, în Iran s-a glumit extrem de mult pe seama regimului. În interiorul țării a fost atât de ridiculizată acțiunea din aprilie prin tot felul de meme care își băteau joc efectiv de propriii lor lideri, pentru felul în care au ales să răspundă Israelului. Existau meme în care era arătat liderul suprem telefonând la Tel Aviv și anunțând lovitura.
Am vorbit zilele acestea cu surse din Iran care mi-au spus că populația se teme de un răspuns israelian.
Toată lumea numai despre asta discută, mai ales cei care nu au la inimă regimul. Încearcă să se autoconvingă cumva că civilii iranieni deocamdată nu sunt în pericol. Spun că Israelul probabil va lovi ținte militare iraniene care nu sunt în zone foarte populate.
Sunt alți iranieni care sunt convinși că Israelul va opera atacuri chirurgicale în Iran, cât să nu rămână fără răspuns la atacul din 1 octombrie iranian. Și va continua această țintire chirurgicală a actorilor, a capacității iraniene de a acționa prin intermediul actorilor non-statali.
Alți iranieni cu care am vorbit îmi spuneau că cel mai probabil Israelul va extinde operațiunile și în Siria și s-ar putea să vedem și în Irak. Acolo avem acele organizații șiite care sunt controlate de Iran și care sunt din ce în ce mai puternice.
Analiștii iranieni cu care am vorbit spun că urmează ca Israelul să extindă operațiunile dincolo de Liban, spre Siria.
Întreaga rețea iraniană de actori non-statali este bazată pe contacte personale, pe relații personale. Numai că Israelul s-a dus până la eșaloane de nivel mediu, adică acele relații personale între cei uciși și Teheran se pierd. Cumva nu mai există același nivel de încredere și de comunicare profundă cu Teheranul.
Pe de altă parte, aceiași iranieni îmi spun că Israelul nu are cum să intre într-un război convențional pe scară largă cu Iranul decât de la distanță.
Dar și pentru a bombarda, să zicem, acele locuri nucleare care sunt în buncăre practic au nevoie de bombe puternice, de tehnologie americană.
Sunt iranieni care sunt convinși că doar Statele Unite au acele bombe anti-buncăr, pentru ca dacă se pune problema, atenție, doar în cazul în care se va pune problema lovirii locațiilor nucleare iraniene, am văzut declarații israeliene că avioanele lor pot trece de mai multe ori pe deasupra aceleiași ținte iraniene nucleare și lansând mai multe bombe, să poată să pătrundă până în subteran.
Trebuie să o lăsăm în seama unor analiști militari, pentru că, din ce știu eu, nu e chiar așa de simplu să treci de apărarea antiaeriană iraniană, care a fost puternic întărită de Rusia în ultimii ani.
Din punct de vedere economic, ar putea să fie vizate ori rafinăriile iraniene de la Isfahan și de la Abadan, ori să fie lovit un hub, un centru de transporturi esențial pentru economia iraniană, care este portul Bandar Abbas ori să fie lovite niște baze iraniene sau locații în care știe Israelul că e fixată apărare antiaeriană iraniană.
Pare a fi într-adevăr strategia lui Netanyahu, pentru că el a spus așa, cumva misterios, că sunt numărate zilele regimului teocratic, ceea ce înseamnă că se așteaptă la un fel de revoltă din interior?
Exact asta este speranța, vizibilă nu numai în Israel, dar am remarcat-o și la unele capitale europene, la Washington la fel. Însă eu mă îndoiesc, poate greșesc, mă îndoiesc că în acest punct, în viitorul imediat, iranienii anti-regim au capacitatea de a oferi o alternativă politică la actualul regim de la Teheran.
Încă este devreme în acest moment, pe fondul vulnerabilizării regimului de la Teheran, să vorbim despre capacitatea de apariție a unor forțe alternative. În schimb, ar putea fi impulsionate forțele numite pragmatice, nu pro-reformiste, ci pragmatice.
De fiecare dată când s-a discutat pe această temă nucleară, conducerea iraniană, indiferent de culoare, a tot repetat că programul nuclear iranian este în scopuri civile. Referirea a fost mereu făcută la acea interdicție dată de liderul Republicii Islamice și fondatorul Republicii Islamice, care a fost întrebat în mod repetat și până la urmă a dat un răspuns și a spus că este neislamică utilizarea de arme nucleare. Atenție la nuanțe, utilizarea, niciodată nu a spus să nu ai arme nucleare.
Recent, anul acesta, mai ales, am auzit tot mai des diverse voci de analiști care sunt asociați diverselor tabere ultra-conservatoare din Iran, spunând că de ce nu ar fi bine să ne regândim strategia nucleară, dat fiind că au crescut pericolele chiar la adresa supraviețuirii regimului Republicii Islamice. Iar în ultimele zile, de la uciderea lui Nasralah și până acum, am văzut aproape zilnic astfel de voci.
L-am auzit zilele astea pe Ehud Barak, fost premier israelian din linia dură, spunând că este prea târziu, deja e foarte avansat programul, încât să mai ai pretenția că chiar poți distruge toate achizițiile nucleare de până acum ale Iranului.
Alte voci din Israel și din Statele Unite, cu informații din zona serviciilor de informații, spun că evaluarea ar fi că Iranul ar mai avea un an, poate doi, până la momentul în care să poată pune o încărcătură nucleară pe rachetele sale balistice. Așadar, poate graba aceasta și determinarea Israelului au legătură și cu asta.
Are legătură cumva și cu o încercare de relegitimare și a IDF-ului și a Mossad-ului, față de care încrederea a fost zdruncinată după 7 octombrie?
Exact. Avem două puteri politice pentru care motivațiile sunt și cele de supraviețuire politică în plan intern. Asta este evident.
În Israel, puterea - și mă refer aici la premierul Netanyahu - are și o doză de presiune publică, cum este cazul israelienilor refugiați din nordul Israelului și care s-au săturat să stea cu umbra Hezbollah.
Am fost în zonă acolo și am stat de vorbă cu un ONG care studiază și monitorizează toate mișcările Hezbollah și întreaga rețea de tuneluri Hezbollah de acolo. Vedeam încă de acum doi ani și jumătate sentimentul de iritare a populației israeliene din zonă, a faptului că nu fusese pusă în aplicare rezoluția ONU de la finalul războiului Israel-Hezbollah din 2006, faptul că Hezbollah nu s-a retras dincolo de râul Litani, la 30 km de granița cu Israelul, ba chiar că și-a întărit prezența.
În Iran, în schimb, opinia oamenilor nu contează atât de mult în acest moment, deja regimului nu-i mai pasă de opinia populației, cât de opinia bazei sale de susținere, care s-a micșorat considerabil. Adică în acest moment avem oameni, avem iranieni care nu susțin regimul, dar nici nu sunt deschis împotriva regimului.
Avem numărul în creștere de iranieni care doresc să scape de acest regim, mai ales că foarte multe familii au fost direct sau indirect afectate de valul de arestări și de ucideri, de dizidenți, de protestatari.
În acest moment nu există iranian care să nu aibă vreo legătură într-un fel sau altul, să cunoască pe cineva care a fost ucis sau rănit sau arestat sau reținut pentru o scurtă perioadă, sau și-a pierdut slujba sau nu a mai și-a găsit slujbă din cauza afilierii la proteste.
Această așteptare să existe o masă critică a fost și în Rusia. Rusia și Iranul sunt niște țări foarte mari, foarte diverse din punct de vedere etnic, regional.
Dar aș spune că există șanse mai mari în Iran decât în Rusia.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech