Chiar dacă a ratat, cel puțin până acum, o înaltă funcție europeană care să-i dea confortul unei retrageri onorabile, în pofida felului în care instituția prezidențială iese dezonorată din acest mandat, Klaus Iohannis ar putea să lase România să-și ia revanșa, cu siguranța celui care nu mai are nimic de pierdut.
Asta nu ar cere președintelui încă în funcție un efort prea mare și, în plus, i-ar da libertatea de a acționa în virtutea uneia dintre cele mai neglijate atribuții prezidențiale: aceea de a da voce instituțională agendei sociale.
Adică de a-și face partea de treabă din contractul de reprezentare, care nu înseamnă doar vizite externe și întâlniri la nivel înalt, ci și adresări către națiune, mai ales în momentele de apatie și deziluzie socială și a celor de uzurpare și confiscare a agendei, astfel încât temele convenabile guvernanților să devină surogate pentru temele convenabile guvernaților.
România e într-un astfel de moment și încă fără o pauză prea mare, care să repună în drepturi agenda socială, după euro-localele de la începutul verii.
Candidatul în forță pentru președinție, actualul prim-ministru Marcel Ciolacu, e mai degrabă preocupat să asigure partidul că nu va pierde accesul la resurse, guvernarea, ceea ce partidele consideră a fi puterea reală, de aici și discursul lung de la congres, care a bifat minimal și pentru pedigree teme de politică externă – ceea ce intră în atribuțiile președintelui – și a accentuat mai mult temele legate de guvernare și administrare a resurselor.
Candidata care deocamdată joacă rolul de provocator al mainstream-ului, Elena Lasconi, duce și ea discursul în zona de guvernare, alimentând în acest fel așteptările false ale electoratului de la președintele țării, un lucru care s-a dovedit și în trecut a fi păgubos pentru țară.
Electoral, însă, această amestecare a prerogativelor și a așteptărilor nerealiste de la două instituții în tandem executiv e o cale facilă de a obține voturi.
Dar asta e zona electorală și, la fel cum cel care are pâinea și cuțitul, candidatul de la guvernare, pune în joc instrumentele guvernării – majorări de pensii, tichete sociale și altele asemenea – și candidatul catch-all pune în joc un discurs care vizează clătinarea întregului sistem, promițând reformarea, resetarea și altele asemenea.
La margine este abandonat președintele care nu mai poate reveni într-un alt mandat și care nici nu și-a asigurat o ieșire într-o altă funcție de putere.
Asta e definiția lame duck-ului: cum nu mai poate folosit sistemului, acest președinte este scos din jocurile de putere. Poți fi însă lame duck pentru sistemul de putere și tocmai de asta să profiți, pentru a fi relevant pentru societate. Sau măcar poți accepta pe deplin irelevanța și, dacă tocmai felul în care ți-ai exercitat mandatul alimentează votul resentimentar, să te abții în a repeta.
Ce rost a avut, în afara unei compensații strict personale, călătoria faraonică a lui Klaus Iohannis la Chișinău, în același stil megalomanic și netransparent al aeronavei folosite pentru alte astfel de expediții?
În ce fel și-a maximizat Iohannis prezența la Chișinău, dând substanță contractului de reprezentare? În niciun fel.
Klaus Iohannis a mers pentru câteva ore și a ignorat pe deplin faptul că atunci, la Chișinău, era în derulare târgul de carte Bookfest, de pildă, unde erau prezenți mulți scriitori și intelectuali din Republica Moldova și din România. Președinta Maia Sandu nu a ignorat acest lucru, dar deja a-i plasa pe cei doi în comparație e din capul locului disproporționat.
Cel mai probabil, Klaus Iohannis nu are nicio disponibilitate de a sta față în față cu intelectualii români care i-au reproșat dezastrul pe care l-a coordonat, de la Cotroceni, în educație, prin programul România educată. Un program care este întors contra instituției prezidențiale de candidatul Marcel Ciolacu și atunci cu atât mai mult președintele ar trebui, fie și în ultimul ceas, să explice ce a vrut, unde nu a ieșit și ce lasă moștenire.
De la Chișinău, Klaus Iohannis a sugerat că urmează vremuri complicate. Până aproape de finalul anului, România socială e pusă între paranteze, pe cea electorală se duc marea bătălie.
Or, umilit de PSD și de premier prin felul în care i-a fost alimentată ambiția unui top job european, ceea ce a permis portretizarea de politician arivist, folosit pe post de țap ispășitor ideal pentru campania lui Marcel Ciolacu, Klaus Iohannis are acum, în sfârșit, tot spațiul pentru a-și exercita funcția de președinte. Poate face conferințe de presă zilnice, poate vorbi despre teme reale, nu electorale, poate explica de ce și cum a fost jucat de PSD.
Continuând însă să acționeze autarhic și dând muniție candidatului PSD să diabolizeze mandatele lui de președinte, Klaus Iohannis nu face decât să dea o nouă șansă PSD, nu în sensul aducerii lui Marcel Ciolacu la Cotroceni, aici e decizia suverană a electoratului, ci în sensul în care validează un model de regim politic în care președintele e mână de fier și în mâna aceasta ține și guvernarea, pentru că asta e miza PSD, că va fi monopol sau duopol cu un PNL slăbit.