Numărul oamenilor fără adăpost care trăiesc în Capitală s-a dublat, în ultimii 4 ani, arată datele Primăriei Municipiului București (PMB).
Îi vedem peste tot: pe străzi, mai ales în centru. Pe băncile din parcuri. În autobuze, adesea mirosind urât și înconjurați de sacoșe pline.
Am încercat să înțelegem cum ar fi mai bine să ne comportăm cu ei. Și cum să-i ajutăm. Sau cum să procedăm ca lor să le fie mai ușor și să se reintegreze social.
Iată ce spun PMB și Irina Zamfirescu, activist pentru drepturile omului la ActiveWatch și doctor în sociologie cu o teză despre evacuările persoanelor în situații de locuire precară.
Mai jos, întreaga discuție pe care am purtat-o cu Irina Zamfirescu:
De ce sunt tot mai mulți oameni fără adăpost
Direcția Generală pentru Asistență Socială a Municipiului București (DGASMB) din cadrul PMB a transmis, la solicitarea Spotmedia.ro, că în 2020 erau, în evidențe sale, 880 de persoane fără adăpost.
În 2021, numărul lor crescuse la 1.400.
Iar în octombrie 2023, numărul persoanelor fără adăpost identificate ajunsese la 1.686.
Nu vorbim despre un număr constant de persoane, ci despre cel înregistrat atunci când se fac recensămintele sau alte evaluări.
În medie, la nivelul Capitalei, sunt, în prezent, circa 1.500 de persoane fără adăpost, a transmis PMB, la solicitarea Spotmedia.ro.
Iată de ce susține PMB că a crescut numărul oamenilor din oraș care locuiesc pe stradă.
„(...) precizăm faptul că printre principalele cauze se numără migrația din mediul rural către urban, ruperea legăturilor cu familia de bază, lipsa unui stoc de locuințe sociale la dispoziția autorităților publice locale și situația materială precară, care generează dificultăți de acoperire a costurilor cu închirierea unei locuințe”, ne-a transmis PMB.
Irina Zamfirescu susține că, într-adevăr, oamenii pleacă de la țară din cauza sărăciei. Vin în București, în încercarea de a supraviețui. Și sunt, poate, chiar mai mulți decât a înregistrat PMB.
„(...) recensământul persoanelor fără adăpost e destul de complicat de făcut.
Ca să putem compara, ar trebui să ne uităm pe o perioadă mai lungă de timp. Și nu avem date care să ne permită să ne uităm pe 10 -15- 20 de ani în urmă. Or, nu avem aceste date.
E și foarte complicat să recenzeze aceste persoane. Din cauză că - și aici e unul dintre motivele pentru care persistă fenomenul – persoanele fără adăpost se feresc de direcțiile de asistență socială.
Dau un exemplu concret, o femeie dintr-o familie care locuiește fără forme legale (deci, practic, nu are adăpost, ci doar ocupă temporar un spațiu – n.red.) și care mi-a spus «Mi-e frică de Protecție, doamnă!».
Direcțiile de Asistență Socială și Protecția Copilului – toate, după știința mea – fac teren alături de Poliția Locală. Iar dacă Poliția Locală, în mod tradițional, amendează aceste persoane (fără adăpost), la ce mă pot aștepta?
Am auzit frecvent, uneori chiar și față cu mine, amenințări (ale Direcțiilor de Asistență Socială) cu privire la faptul că persoanelor fără adăpost le vor fi preluați copii în sistemul de protecție. Iar mulţi dintre adulții fără adăpost sunt ei înșiși copii din sistemul de protecție. Oameni cu traume în urma unei copilării trăite în sistemul de protecție din anii '90. Și în situația asta, nu vrei să-ți trimiți copilul acolo, nu?
Pe de altă parte, cu siguranță că Parada și Carusel au ajutat, acolo. Pentru că în ONG-uri au încredere persoanele fără adăpost.
(...) de ce a crescut atât de mult acest număr al persoanelor fără adăpost, în ultimii ani? Pentru că disparitățile sociale în România cresc în continuare. Adică cei săraci devin din ce în ce mai săraci, pentru că am inflația, am creșterea prețurilor la orice..
Asta înseamnă că acestor oameni le e din ce în ce mai greu. De ce vin ei din alte orașe aici? Pentru că în România avem dezvoltare inegală. Pentru că există în acest moment în România orașe în care, de exemplu, nu există un adăpost de noapte.
Eu am vorbit cu o familie care mi-a povestit «Doamnă, am încercat și varianta să mă duc la țară» Ei erau de undeva dintr-o comună, din Teleorman, dacă nu mă înșel. Și știi că toată lumea spune: de ce nu te duci acolo, de unde ești tu.
Avea vreo 6-7 copii. Și îmi povestea: ««M-am dus, mi-am înscris copiii la școală și, doamnă, m-am trezit că oamenii din sat nu aveau bani să mă plătească, să le fac diverse treburi prin gospodărie.
Pentru că era un sat sărac. Și nu era nici Fundația Parada (din București - n.red.) să mă ajute cu o ciorbă la prânz, cu un caiet pentru copii, cu o haină. Nu m-am putut descurca și m-am întors». Așa a revenit femeia respectivă în București, la situația din care încercase să scape”, a explicat Irina Zamfirescu pentru Spotmedia.ro.
Cine sunt oamenii rămași pe stradă
În mod clar, oameni care au ajuns la marginea societății și care nu-și găsesc drumul spre reintegrare.
Ajung în această situație limită, potrivit PMB, din cauză că:
- provin din familii marcate de conflict, violente, dezbinate sau/și cu istoric de boli psihice. Practic, unii provin din familii care au trăit mereu cu riscul de a ajunge în stradă sau chiar au mai fost în stradă
- au boli psihice care nu le permit să se adapteze unui stil de viață ordonat, productiv
- vin din alte părți în București fără bani de chirie și fără locuință
- își pierd locul de muncă și nu mai pot plăti chirie
- divorțează și rămân fără bunuri și bani de chirie
- au fost de curând eliberați din închisoare și nu mai au unde locui. Sau întreținătorul familiei a ajuns în închisoare, iar ceilalți membri nu și-au mai permis să achite chiria.
În realitate, fiecare persoană fără adăpost are propria poveste de viață, adesea complicată.
Cert este că - în centrele pe care le are - PMB oferă, pe lângă mâncare, cazare și spălătorie, servicii de medicină primară și asistență psihologică. Dar nu și asistență psihiatrică.
Or, fără să fie asigurați și fără acces la un mediu protejat, persoanele fără adăpost care suferă de boli psihice nu au nicio șansă să fie tratate corect și să își recapete controlul asupra propriei vieți.
De la un anumit punct încolo dependențele sunt și ele o problemă. Indiferent dacă este dependentă de alcool sau alte substanțe, cu greu ar putea o persoană să își învingă viciul locuind pe stradă.
Sunt sau nu leneși oamenii care locuiesc pe stradă?
Îi vezi, de obicei, stând. E un timp pe care l-am putea numi „repaos” și pe care un om cu locuință de întreținut și cu serviciu nu și-l poate permite prea des, mai ales în timpul zilei de lucru.
E firesc, deci, să ne întrebăm: de ce nu muncesc mai mult acești oameni? De ce nu învață ceva, orice, pentru a-și rezolva problemele? Până la urmă, un serviciu - fie el și prost plătit - s-ar putea, totuși, să te ajute să iei viața de la capăt.
În teorie. Pentru că, în practică, lucrurile sunt mult mai complicate pentru acești oameni, susține Irina Zamfirescu.
„Acești oameni nu au acte. Cum facem vizavi de muncit? Cum mergem noi la un angajator fără act de identitate?
De ceva vreme există o legislație care ne spune că toate persoanele din România trebuie să primească acte de identitate. Sigur, există așa-numitele acte de identitate fără adresă.
Ca să înțelegeți un pic nivelul de discriminare oficial, din punctul meu de vedere, persoanele care nu au proprietate - deci inclusiv eu - trebuie să fie sunt luate în spațiu de cei de la care închiriază o locuință sau de niște prieteni.
Noi, persoanele de clasă medie, ne permitem. Avem oameni care să ne ajute în demersul ăsta (dar ei, oamenii fără adăpost, nu au – n.red.).
Deci acești oameni în fiecare an trebuie să treacă prin acest proces de emitere a cărții de identitate, care este de fapt un cartof fierbinte.
Te duci la angajator cu această carte de identitate temporară fără adresă. Ce va spune această carte de identitate despre tine? Va spune „asta e persoană fără adăpost”. Am eu, angajator, încredere că va veni la muncă în fiecare zi omul respectiv? Pot eu să-l angajez?
De aici e un întreg lanț de stereotipii atașate acestui document pe care statul român l-a gândit diferit, în funcție de ce proprietăți are cetățeanul.
Tot vizavi de muncă... Sunt persoanele din așezări informale. Cele care locuiesc la marginea orașului, fără forme legale, în niște cămăruțe din PFL (…)
Muncesc de le ies ochii din cap! Aceștia sunt oameni pe care i-am văzut cu sacii ăia mari, în care cară PET-uri. Sunt oamenii care striga, pe stradă, «Fier vechi!». Au acces la niște munci relative invizibile, care sunt sub radarul nostru. Dar asta nu înseamnă că ei nu muncesc!
Sunt persoane care, într-adevăr, nu au avut acces la educație. Pe cine să ne enervăm? Pe sistemul educational! Atunci când ei erau copii, fie erau marginalizați în sala de clasă, fie – dacă vin din mediul rural – au avut profesori dezinteresați, care se schimbau în fiecare an.
Și nu existau pe atunci proiectele sociale pe care le avem acum. Teoretic, astăzi avem acel program „Școală după școală”, în zonele defavorizate, în care copilul dintr-o familie vulnerabilă e implicat, să stea cât mai mult la școală, să facă lecțiile la școală, să primească o masă caldă la școală etc.
Avem asta acum. Dar adulții de azi nu au beneficiat de aceste programe. Ei sunt copii care au fost scuipați de sistemul educațional. Îmi cer scuze pentru această imagine!
Deci ei nu au educație și nici acces la alt tip de muncă”, a explicat Irina Zamfirescu.
În plus, potrivit activistei ActiveWatch, chiar primăriile din București iau măsuri care-i țin pe acești oameni în afara pieței muncii.
„Și mai e o ultimă situație: de ce acești oameni nu muncesc cu forme legale?
V-am explicat situația cu lipsa actului de identitate sau cu stereotipiile legate de cel temporar.
În plus, ei sunt în mod repetat amendați pentru muncile pe care le fac (colectarea de pet-uri, transportul de fier vechi etc). De foarte multe ori, ei, pentru că nu știu să citească, sunt păcăliți. Poliția Locală le spune «Nu-ți dau amendă, dom’le!». Dar le dă.
Iar în momentul în care ei se angajează, li se pune poprire pe venitul formal. Și trebuie să lase 30% - deși eu nu știu exact cum e cu acest 30% - pentru că statul le ia acești bani pentru amenzi. Și nu mai câștigă suficient. Preferă să meargă să muncească cu ziua, ca să aibă cu ce pune o pâine pe masa copiilor”, a mai spus Irina Zamfirescu.
Copiii statului care devin oameni ai străzii
„Parte dintre copiii care până la 18 ani au crescut în grija statului ajung persoane fără adăpost.
Sigur, aici ar trebui să discutăm cine e părintele copilului care n-are părinți. E statul, nu?
Deci statul este o sursă importantă de oameni fără adăpost. Pentru că acei copii care sunt în grija lui, după ce împlinesc 18 ani, nu au niște locuri de muncă”, a declarant Irina Zamfirescu.
Soluția „housing first” nu e, încă, pe masă primăriilor din București
Există state - cum ar fi Finlanda - care au adoptat programe numite „housing first”. Adică le-au alocat persoanelor fără adăpost locuințe individuale. Și acesta a fost un prim pas mare spre reintegrare socială. E un model american, adoptat și în alte multe state din lume, spune Irina Zamfirescu.
La noi, PMB se străduiește de mai bine de 5 ani să finalizeze un bloc de locuințe sociale pentru 114 familii defavorizate. Unele primării de sector mai construiesc locuințe sociale. Spre exemplu, Primăria Sectorului 6 are 246 de apartamente construite, pe care le-ar putea da în folosință.
Dar nu se construiesc nici pe departe suficiente.
Cu titlu general - spune Irina Zamfirescu - interesul pentru locuirea socială, în administrația Capitalei, este practic inexistent.
Unde se pot caza persoanele fără adăpost
PMB are însă un centru de noapte cu 200 de locuri. Și centre de zi în care sunt 72 de locuri. Am întrebat-o pe Irina Zamfirescu dacă e posibil ca - locuind temporar în astfel de centre - o persoană să muncească și să strângă bani de chirie.
„Am cunoscut o persoană care era casier la un lanț de magazine. Și care locuia în Paladi - așa se numește centrul de noapte al Primăriei Capitalei.
Nu mai țin minte, de vreo 2-3 ani. Nu se poate!
Pentru că, oficial, pe regulament, din adăpostul de noapte, dimineața la 7.00 ai plecat. Seara la 8.00 poți să intri la loc. Tu muncești până la 16.00.
Femeia asta ne povestea că ea trebuia să ... deci practic tu trebuie să-și ia toate bagajele cu tine. Toate lucrurile tale, le porți cu bocceluța prin oraș, le duci la locul de muncă.
Și mai e o situație. Dacă întrebați voi pe stradă ce părere au oamenii despre adăposturi, o să vedeți că de aia oamenii preferă să doarmă pe stradă decât să meargă în adăpost. Foarte greu se lasă convinși. Și mai degrabă iarna, când e ger. Pentru că au un lung istoric de ploșnițe în aceste de posturi.
La un moment dat a făcut, a existat o investigație jurnalistică, cred că dacă dacă nu mă înșel, 2017-2018, un jurnalist s-a dus, s-a cazat la acest adăpost al Primăriei Capitalei pentru niște nopți la rând și a descris niște abuzuri ale firmei de securitate de acolo față de acele persoane.
E foarte posibil ca lucrurile să se fi schimbat. Nu contest asta. Dar s-a dus vorba”, a mai precizat Irina Zamfirescu.
Primăriile de sector mai au centre cu aproape 200 de locuri, de zi sau de noapte. Dar nici acestea nu rezolvă problema.
Cum ne comportăm cu oamenii fără adăpost
Problema oamenilor fără adăpost care miros urât și care urcă în mijloacele de transport în comun a fost reclamată, în repetate rânduri, de cititorii Spotmedia.ro.
Așa că am întrebat-o pe Irina Zamfirescu cum să procedăm în astfel de cazuri.
„Trebuie să știm că noi am avut noroc și ne-am născut un pic mai la stânga sau mai la dreapta de sărăcia profundă, de foarte multe ori. Suntem pur și simplu rezultatul hazardului. Am avut noroc să ne naștem într-o familie care și-a permis minim-minim să ne trimită la școli.
(...) Vă spun ce fac (în autobuz, când urcă oamenii fără adăpost - n.red.). Nu știu ce să faceți voi.
Dar eu, ostentativ aproape, față de restul oamenilor care se îndepărtează, mă așez lângă acești oameni și încep să vorbesc cu ei.
Zic ostentativ, tocmai ca să le transmit și celorlalți călători că acești oameni fără adăpost au nevoie, uneori, pur și simplu să stea de vorbă cu cineva. Este una dintre problemele lor fundamentale. În București simt doar respingere. Și am întâlnit persoane care s-au bucurat că s-a găsit cineva cu care să stea de vorbă.
Ar trebui să plecăm de aici. E important să vorbim pentru că da, pot să le dau ce cred eu că au nevoie. Dar vorbind, am descoperit că ei au o problemă cu șosetele, spre exemplu. La centrele de unde se duc să își ia haine nu se prea găsesc șosete. Astea le afli vorbind cu ei.
Deci primul lucru fundamental este, pur și simplu, să nu ne mai ducem în partea cealaltă a autobuzului, să ne așezăm și să încercăm măcar să-i ascultăm. E prima chestie fundamentală, din punctul meu de vedere”, a concluzionat Irina Zamfirescu.