Plecând de la constatarea că în politica internă, ideile şi pozițiile zise “de centru” produc rezultate mai bune decât cele specifice extremelor, ne punem întrebarea legitimă dacă şi în relațiile internaționale există un echivalent al centrului şi un avantaj din cultivarea unei stări de echilibru, atât cât este posibil. Sistemul bazat pe state (numit de către experţii academici “sistem internaţional”) are ca element specific aşa-numita stare de anarhie, adică lipsa unui guvern mondial care să asigure ordinea, pacea, să impună respectarea legilor şi să prevină sau să pedepsească agresorii. Statele singure decid asupra stării de pace și a celei de război, cu toate că există ONU și în plan legal războiul agresiv este interzis.
Teoreticienii relaţiilor internaţionale, diplomații şi oamenii de stat din secolele trecute au lăudat adesea mecanismul denumit “balanţa (echilibrul) de putere”, ca metodă rațională de a apăra pacea şi status quo-ul şi care permite puterilor mijlocii, precum şi micilor naţiuni, să supraviețuiască şi chiar să prospere.
Cu alte cuvinte, într-un mediu de securitate periculos, în care mari puteri aspiră să creeze vaste imperii terestre şi maritime, cei mici şi mai slabi nu pot supravieţui ca naţiuni suverane şi independente decât dacă se bazează pe capacitatea altor naţiuni de a se coaliza şi a bloca planurile expansioniste ale puterilor cu aspiraţii hegemonice.
Simpla existenţă a dreptului internaţional, de pildă a regulilor fundamentale de conduită între naţiuni, exprimate în Carta ONU, nu se transformă automat în voinţă colectivă a celor 193 de ţări membre ale organizaţiei, de a se opune agresorilor decât dacă cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU sunt solidari şi declară comiterea unei agresiuni, permiţând o operaţie comună de restaurare a păcii. În prezent nu există aşa ceva, dată fiind opoziţia fundamentală de valori şi interese dintre ţările occidentale democratice şi dictaturile euro-asiatice.
Cum acționează imperiile şi ce efecte au eforturile lor de dominație regională sau chiar globală? Istoricii au identificat succesiunea unor cicluri hegemonice bazate pe război, cuceriri, acumulare de resurse şi confruntarea dintre puterea dominantă într-o anumită perioadă şi rivala sau rivalele acesteia.
Din secolul al XV-lea, trecând prin anul 1648 al Păcii de la Westfalia (care a urmat devastatorului Război de 30 de ani) şi până în prezent, s-au afirmat pe rând mari puteri precum Spania, Portugalia, Olanda, Marea Britanie, Franţa, Germania, Rusia (URSS) şi SUA. De asemenea, la nivel regional, Japonia şi ulterior China, aceasta din urmă ajungând acum să îşi afirme o prezență globală. În prezent observăm că state precum India, Brazilia, Mexic, Africa de Sud, Turcia (în general membrii BRICS dar nu numai), se afirmă ca noi poli de putere regională, în plan economic, tehnologic și militar.
Așadar, studiul istoriei internaționale ne arată că după episoadele de război hegemonic, când o nouă putere ajunge la supremație în sistemul global sau regional de putere, sau cea veche îşi păstrează cumva temporar rangul de putere luptând cu succes contra rivalilor aflaţi în ascensiune, s-a restaurat o vreme balanţa de putere.
În acest fel, au existat perioade lungi de pace, de exemplu cea de după înfrângerea Franţei lui Napoleon I de către o coaliție de puteri liberale şi conservatoare, ce a durat un secol, până în vara nefastă a anului 1914.
La finalul Primului Război Mondial, politicieni liberali de pe ambele maluri ale Atlanticului, au gândit prima organizație universală dedicată păcii și bazată pe securitatea colectivă, sperând ca solidaritatea națiunilor în jurul dreptului internațional și a status quo-ului vor descuraja agresorii potențiali. În acest fel, prin Liga Națiunilor, echilibrul s-ar fi menținut pe termen lung, centrul ar fi dominat extremele și revizionismul ar fi fost stăvilit. Părea că președintele american Woodrow Wilson a avut o idee genială și salvatoare. Știm că din păcate acest calcul a eșuat lamentabil iar puterile revizioniste au destructurat sistemul de pace creat la Versailles.
Lideri carismatici, narcisişti, sociopaţi, cu gust pentru risc şi violenţă, precum Hitler, Stalin, chiar şi Mussolini au căutat din capul locului să destrame balanţa de putere specifică unui mediu anarhic multipolar, şi să instaureze ordini imperiale durabile. Adică să producă sisteme unipolare, în care naţiunile lor să domine lumea.
Nu au reuşit deoarece au fost contracaraţi de coaliţii compuse din adversari mânaţi de ideologii opuse şi de viziuni geopolitice diferite. Anglo-americanii au trebuit să facă un pact cu diavolul, aliindu-se cu URSS, stat totalitar, contra Germaniei hitleriste. Victoria coaliţiei Naţiunilor Unite poate fi văzută ca o victorie a centrului? Din moment ce ONU a fost paralizată decizional încă din primii săi ani, credem că nu.
Totuși, Războiul Rece a cunoscut un echilibru de putere stabil, bipolar, în care SUA şi URSS dominau autoritar lumea şi îşi impuneau interesele şi normele în zonele pe care le controlau, sferele lor de influenţă, compuse din state aliate şi cele denumite „satelit”.
Apoi tabăra comunistă a pierdut bătălia cu Vestul liberal și lumea aparent s-a unificat brusc în plan economic, s-a globalizat în mod accelerat. Ideile democratice și liberale s-au răspândit ca un tsunami pe glob, entuziasmându-le pe gânditorul american Francis Fukuyama, acesta vorbind de… sfârșitul istoriei.
După 1991, când URSS s-a destrămat, SUA au creat un sistem hegemonic de tip unipolar, dominând politic, economic şi militar lumea. Balanţa de putere a fost înlocuită de hegemonie.
Citeşte integral analiza lui Șerban Filip Cioculescu - Există un centru în politica mondială? Balanța de putere, securitatea colectivă și competiția tripolară dintre Occident, Axa ruso-chineză şi Sudul Global pe CentrulPolitic.ro