Anul 1485: Sfârșitul războiului „celor două roze”, odată cu încheierea bătăliei de la Stokeșa, din 21 august 1485. A fost un război civil, purtat pentru tronul Angliei, între susținătorii Casei de Lancaster și cei ai Casei de York. Ambele case erau ramuri ale Casei Regale Plantagenet, având același strămoș comun, regele Edward al III-lea.
Numele simbolic de Războiul celor Două Roze nu a fost folosit în perioada când a avut loc conflictul, ci mai târziu, avându-și originea în formele și culorile blazoanelor celor două case regale: trandafirul roșu simboliza casa de Lancaster, iar trandafirul alb casa de York.
Anul 1723: Moare Dimitrie Cantemir, scriitor, istoric, filosof, om de știință umanist, voievod al Moldovei și ulterior prim consilier al țarului Rusiei Petru I cel Mare.
A fost un intelectual de înaltă clasă, prețuit la scară europeană, ajuns membru al Academiei de Științe din Berlin. Memorialiștii relatează despre Dimitrie Cantemir că vorbea fluent nu mai puțin de 9 (nouă) limbi, iar portalul Wikipedia le și numește: latina, araba, franceza, turca, greaca modernă, italiana, rusa, persana și româna.
Rareori găseai atunci o persoană erudită care stăpânea nouă limbi. Dar mai ales a avut acces la biblioteci și a putut citi scrieri în multe din cele 9 limbi vorbite de el.
O inestimabilă valoare pentru noi, românii, este acea lucrare întitulată „Descruptio Moldovae” și scrisă în limba latină. Are o valoare enciclopedică, întrucât cuprinde o istorie a Moldovei, geografia țării, o prezentare a administrației, precum și elemente despre viața socială, privind clasa avută, cea medie și restul populației.
Cu erudiția sa, nu întâmplător l-a ales țarul Petru ca să și-l facă prim consilier și să-l păstreze toată viața în această poziție.
Anul 1745: Marele Duce Petru Fedorovici, viitorul Țar Petru al III-lea, s-a căsătorit cu prințesa germană Sophie Dornenburg, ajunsă mai târziu împărăteasă, cunoscută sub numele de Ecaterina cea Mare.
Ecaterina a II-a cea Mare, născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst-Dornenburg, a fost împărăteasă a Rusiei din iulie 1762, după asasinarea lui Petru al III-lea al Rusiei, printr-un complot în care se pare că țarina avea un rol deloc neglijabil.
Odată asasinatul săvârșit, tânăra văduvă a urcat pe tronul defunctului ei soț, devenind împărăteasa Ecaterina a II-a până în noiembrie 1796, când și-a dat obștescul sfârșit, după o domnie de 34 de ani.
Împărăteasa și-a luat de la început rolul în serios, inițiind reforme în finanțele țării și în viața socială, ea considerându-se continuatoarea operei începută de Petru cel Mare. Și-a dorit chiar să ridice un monument pe care să-l consacre gloriei predecesorului ei. Inaugurarea statuii din bronz care îl reprezenta pe Petru cel Mare a avut loc la 7 august 1782. Pe soclu, sunt gravate următoarele cuvinte: "Lui Petru I, de la Ecaterina a II-a".
N-a greșit cine i-a spus „cea Mare”, căci, așa cum și-a dorit, a călcat pe urmele ilustrului ei predecesor, desăvârșind ceea ce el n-a apucat să facă.
A înființat aziluri pentru copiii orfani, școli de moașe în toată țara, stabilimente de igienă populară, un institut de educație pentru fiicele de nobili (faimosul Institut Smolnâi). A adus muncitori germani să cultive pământurile Ucrainei și ale Volgăi. Spera ca prezența pe pământ rusesc a acestor străini cinstiți, sobri și activi să-i incite la muncă pe țăranii ruși și să le fie exemplu.
A invitat în Rusia, creându-le avantaje ca să vină, tot felul de specialiști: medici, dentiști, arhitecți, ingineri, meșteșugari. Înființează Academia de Științe. Epidemia de variolă, intervenită pe parcurs, a determinat-o pe împărăteasă să-și facă vaccinul antivariolic, dând astfel un exemplu întregii națiuni. A încurajat imigranții străini să se stabilească în Rusia oferindu-le pământ gratuit și scutindu-i de taxe.
A înființat un colegiu de pregătire a profesorilor, a decretat obligația liderilor locali să înalțe câte un liceu în fiecare capitală de provincie și câte o școală primară în fiecare oraș, asigurând totodată școlarizarea gratuită atât pentru băieți, cât și pentru și fete.
Pedeapsa corporală în școli fusese interzisă încă din 1786, dar majoritatea dascălilor o socoteau necesară, ca mijloc de educație. Nu întâmplător, analfabetismul era încă în floare.
Împărăteasa începe ceea ce spera să fie marea împlinire a vieții sale, Nakaz-ul, un fel de Instrucțiune pentru elaborarea noului cod de legi, unul modern. Nakaz-ul a fost puternic inspirat de scrierile unor autori iluminiști ca Montesquieu, Beccaria și Bielfeld, pe care Ecaterina îi studiase.
În primăvara anului 1767, deputații dezbat problema titulaturii ce o vor acorda împărătesei, pentru istorie: Erau înscrise trei variante: "Ecaterina cea Mare", "Preaînțeleapta", "Mama Patriei". Titlul de Ecaterina cea Mare a întrunit cele mai multe sufragii. Și așa a rămas.
Anul 1770: Exploratorul James Cook revendică în mod oficial estul Australiei pentru Marea Britanie, numind teritoriul Noul Wales de Sud.
Anul 1772: Regele Gustav al III-lea impune Suediei o nouă constituție, prin care a instaurat un regim absolutist și autocrat.
Anul 1798: Se naște Jules Michelet, istoric și publicist francez, personalitate de mare influență în cultura franceză.
Anul 1810: Parlamentul suedez îl alege ca prinț moștenitor al tronului pe mareșalul francez Jean-Baptiste Bernadotte, fost mareșal în primul Imperiu francez, cel al împăratului Napoleon I. Înscăunat, Bernadotte va deveni regele Carol al XIV-lea Ioan, al Suediei, fondator al unei noi dinastii, aflată și astăzi pe tronul de la Stockholm.
Anul 1831: În Statele Unite izbucnește o rebeliune a sclavilor din Southampton County, Virginia, condusă de Nat Turner, în care au fost uciși 55 de albi înainte ca poliția să oprească protestatarii. Turner era un fanatic religios, care susținea că primea ordine direct de la Dumnezeu. A fost prins, întemnițat, judecat, condamnat și executat.
Înainte de execuție, Turner i-a spus povestea avocatului Thomas Ruffin Gray , care a publicat, în noiembrie 1831, bestseller-ul „The Confessions of Nat Turner”.
După moarte, faptele sale au făcut obiectul multor scrieri, filme, piese de teatru, dar și lucrări academice care au încercat să-i reconsidere viața, din alte puncte de vedere decât cele pentru care a fost judecat și condamnat.
Anul 1862: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat actul de înființare a corpului de ofițeri sanitari din armată. Astfel, se atestă medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătății efectivelor militare.
Anul 1897: Chimistul german Felix Hoffmann de la Bayer a sintetizat heroina prin metoda folosită de chimistul englez C.R. Wright în 1874. Până în 1910, heroina fusese etichetată ca fiind un derivat substituit al morfinei, utilizat pentru tratarea tusei iritative la copii.
Anul 1911: Pictura Mona Lisa de Leonardo da Vinci a fost furată din Muzeul Luvru din Paris de un fost angajat al muzeului, de la care a fost recuperată peste doi ani, după o aventură ca în filme.
Nici astăzi nu se știe cu certitudine ce l-a determinat pe hoț s-o fure pe Mona Lisa. Pentru că niciun investitor în opere de artă nu poate risca să achiziționeze obiectul întabulat la nr. 1 în inventarul unuia din cele mai cunoscute muzee ale lumii.
După doi ani de tăcere, naivul hoț a fost prins chiar atunci când încerca să vândă prețioasa pânză – cui credeți? Unui muzeu. Unui muzeu, ai cărui specialiști sunt totdeauna pregătiți să descopere falsuri sau lucrări furate. Așa că nimeni n-a fost surprins la vestea că muzeul a anunțat poliția.
Spre surprinderea generală, după ce a fost prins, hoțul și-a confecționat, cu imaginația sa bolnăvicioasă, o explicație „firească” – și chiar plauzibilă pentru unii – a furtului. Și-a dezvăluit adevărata identitate, Vicenzo Leonardi, adevărata cetățenie, era cetățean italian, și adevărata vocație: era patriot. Cel puțin, așa pretindea el.
De aici începe o explicație halucinantă, conform căreia tabloul Giocondei, ca și multe alte tablouri aflate în Europa, a fost furat din Italia de militarii francezi ai lui Napoleon, care au jefuit muzeele (susținea el), ducând exponatele în Franța, unde erau găzduite în numeroase muzee (tot în varianta lui).
Patriotardul Leonardi încerca să acrediteze ideea că „patriotul” ar avea tot dreptul să recupereze aceste furturi și să readucă înapoi în Italia tot ce furaseră „bonapartiștii” și a ajuns prin muzeele Europei.
Argumentația lui Leonardi a trezit interesul altor patriotarzi și chiar al unui partid cu veleități patriotice. O anumită parte a opiniei publice a simțit nevoia să-l apere pe „bietul patriot”, atras de non-patrioți, într-un proces instrumentat politic.
Câțiva avocați de top ai acelor timpuri s-au oferit să-l apere gratuit. L-au apărat, iar Vicenzo Leonardi a fost condamnat la pedeapsa minimă, pe care o și executase în timpul instrucțiunii penale, așa că a doua zi după proces s-a văzut liber.
Liber, după ce furase cel mai cunoscut exponat aflat în unul din cele mai cunoscute muzee ale lumii, unde era păzit cu strășnicie și în condiții de maximă siguranță: capodopera lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa sau La Gioconda.
Anul 1914: Primul Război Mondial: are loc Bătălia de la Charleroi, între armata a 5-a franceză și armatele a 2-a și a 3-a germană. Francezii plănuiau un atac peste râul Sambre, când germanii au atacat primii, trecând râul Meuse și ajungând în spatele flancului drept francez. După două zile de lupte, grosul trupelor franceze din zona Charleroi a început să se retragă, pentru a evita încercuirea, iar comandamentul german s-a declarat învingător.
Pentru a ajunge la acest rezultat minor, germanii au plătit cu viața a 10.000 militari ai Armatei a 5-a, plus viețile ale 11.000 militari din Armata a 2-a, plus încă vreo 4.200 de victime din Armata a 3-a, dar și s-au ales cu 4.000 de prizonieri francezi, pe care îi vor folosi, probabil, ca monedă de schimb.
Anul 1925: Se naște Toma Caragiu, actor român, de origine aromână, prezent pe scenele de teatru bucureștene și pe ecranele țării. Din bogata sa filmografie – a fost prezent în 46 filme – aș aminti:
- Pădurea spînzuraților (1965)
- Cartierul veseliei (1965)
- Haiducii (1966)
- Șeful sectorului suflete (1967)
- Răpirea fecioarelor (1968)
- Răzbunarea haiducilor (1968)
- Brigada Diverse intră în acțiune (1970)
- Haiducii lui Șaptecai (1971)
- Zestrea domniței Ralu (1971)
- Actorul și sălbaticii (1975)
Toma Caragiu a fost una din victimele cutremurului din 4 martie 1977, când s-a prăbușit blocul din str. Ion Ghica, unde locuia.
Anul 1940: Moare Leon Troțki, politician și revoluționar rus, aflat într-o anumită perioadă în echipă cu Lenin și Stalin, dar dezavuat de aceștia, după ce și-au consolidat pozițiile și au considerat că este momentul să îndepărteze orice concurent la funcțiile lor.
Anul 1943: Sfârșitul bătăliei de la Kursk, cea mai mare bătălie a blindatelor din istorie. După unele evidențe, se pare că armata germană a pierdut peste 500.000 de oameni. Câți oameni a pierdut armata sovietică nu se știe. De fapt, nu cifrele îi interesează pe istorici. Pentru ei, este important rezultatul: victoria zdrobitoare a sovieticilor. Restul este istorie.
Anul 1945: Regele Mihai a somat guvernul Petru Groza să demisioneze. În urma refuzului primit, a hotărât să nu mai semneze decretele de legi ale guvernului, situație consemnată de istorie ca fiind „greva regală”. Nepromulgate de rege, decretele nu puteau fi aplicate. Practic, guvernul nu putea lucra.
Cazul, unic în istorie, s-a rezolvat în cele din urmă, în ianuarie 1946, când au fost cooptați în Guvern câte un ministru de la principalele două partide de opoziție, ceea ce a dus la recunoașterea formală a guvernului de către Statele Unite ale Americii și Marea Britanie.
În ciuda efortului regelui de a menține un climat democratic, în următorii ani a continuat comunizarea țării, iar regele Mihai a fost nevoit sa abdice, la 30 decembrie 1947.
Anul 1955: În acea zi, la orele 20:00, a început prima emisiune experimentală de televiziune în România.
Anul 1959: Hawaii devine cel de-al 50-lea stat al Statelor Unite ale Americii.
Anul 1961: A fost furat de la Galeria Națională din Londra celebrul tablou al lui Goya, „Ducele de Wellington”. Tabloul îl reprezenta pe învingătorul de la Watterloo și era pictat de Francisco Goya.
Timp de patru ani nu s-a știut nimic altceva despre furt decât că tabloul a dispărut de la locul lui. Dar, în noiembrie 1965, un fost șofer, ajuns pensionar, în vârstă de 61 de ani, a revendicat brusc furtul. Declara că n-a avut intenția să păstreze tabloul, ci doar să înființeze „o organizație caritabilă care să-i ajute pe bătrâni și săraci, atât de neglijați într-o societate bogată, plătindu-le taxele de televiziune”.
Declara că el însuși fusese condamnat la zece săptămâni de închisoare, acuzat că nu-și plătise aceste taxe. Replica lui a fost un act de protest, dar și de răzbunare, concretizat cu furtul tabloului.
Cum a fost posibil furtul? Găsesc în presa vremii o explicație atât de sugestivă și impresionantă, încât voi cita de acolo pasajul privitor la acest fapt.
„... a intrat în galerie pe o ferestră mai mică de la baie, lăsată neglijent deschisă, a luat tabloul și a dispărut. Autoritățile nu au gândit altceva decât faptul că fapta fusese pusă la cale de niște experți, hoți de tablouri cu experiență, antrenați ani buni pentru asta. Și în vreme ce Scotland Yard-ul împânzise porturile și aeroporturile căutând, cercetând și percheziționând orice suspect, tabloul Ducelui de Wellington se odihnea în dulapul cu haine ale pensionarului supărat și revoltat.
Amuzant este că omul, măcinat de remușcări, a dorit chiar să se predea la scurt timp după furt, însă nu a fost luat în serios și nici n-a fost crezut de către polițiști”.
Decepționat de indiferența poliției, șoferul pensionar s-a adresat presei, prin intermediul căreia a restituit tabloul de bună voie. Abia acuma l-au luat în serios autoritățile și l-au deferit justiției. Instanța a ținut seama că învinuitul a restituit de bună voie tabloul furat și l-a achitat de învinuirea privind furtul tabloului.
Dar l-a găsit vinovat pentru furtul ramei, luată odată cu pânza și nerestituită. Pentru ramă, a fost condamnat la trei luni închisoare, pe care le-a și executat.
Anul 1965: Prin aprobarea unei noi Constituții, a fost proclamată Republica Socialistă România în locul vechii denumiri a statului, Republica Populară Română. Au fost adoptate un nou imn, o nouă stemă și o legislație adecvată.
Anul 1968: Războiul Rece: Nicolae Ceaușescu, liderul Republicii Socialiste România, condamnă public Invazia Cehoslovaciei de către forțe armate din cinci state membre în Pactul de la Varșovia, încurajând populația română să se înarmeze împotriva eventualelor represalii sovietice.
Entuziasmul însă i-a trecut chiar a doua zi, după ce l-a primit în audiență pe ambasadorul sovietic în România. Ce i-a spus ambasadorul, asta nu s-a aflat și nu cred că se va afla vreodată.
Anul 1986: Degajarea bruscă de dioxid de carbon din Lacul Nyos, Camerun, Africa, a produs peste 1.700 de victime, vieți omenești, și mii de animale moarte.
Anul 1991: Eșuează tentativa de lovitură de stat împotriva lui Mihail Gorbaciov, instrumentată de un grup de conservatori din Kremlin. Tentativa a fost dejucată de președintele RSS Ruse, Boris Elțin, al cărui scop însă nu era salvarea lui Gorbaciov, ci reformarea întregii administrații a URSS.
Și-a atins scopul în scurt timp, prin desființarea uriașei Uniuni și punerea pe noi baze a politicii interne și externe a statelor din fosta URSS.
Anul 1995: Moare Subrahmanyan Chandrasekhar, fizician, astrofizician și matematician indian, laureat Nobel, personalitate de prim rang al Indiei moderne.
Anul 2008: Moare Iosif Constantin Drăgan, prosper om de afaceri român stabilit în Italia.
Anul 2010: Moare, la 97 ani, Gheorghe Apostol, fost politician comunist român și conducător al Partidului Comunist Român.
Anul 2012: După 23 de zile de la referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu, Curtea Constituțională a constatat că demersul nu a întrunit cvorumul stabilit de lege. Ca urmare, președintele, suspendat de Parlament, revine în drepturi la Cotroceni, spre furia PSD, a PNL, a PC și a lui Dan Voiculescu, care pare să fi instrumentat întregul scandal, fără să fi înțeles cât de greu este să te iei la trântă cu mușchii luptătorului Băsescu.
MEMENTO:
România: Ziua Medicinei Militare.