Doi din zece tineri din România nu au un loc de muncă. Întrebarea „Muieți sunt posmagii?“ stă pe buzele mult prea multor tineri care îngroașă numărul șomerilor.
Potrivit datelor publicate la începutul lunii de Oficiul European pentru Statistică (Eurostat), rata șomajului la nivelul Uniunii Europene în ianuarie a fost de 6,1%. România se află printre statele UE cu un nivel mai redus (5,6%) față de media europeană a persoanelor la vârsta activă care nu au un loc de muncă.
Dacă nivelul ratei șomajului în rândul întregii populații active europene este unul suportabil, având în vedere și criza energetică generată de războiul lui Putin în Ucraina, șomajul în rândul tinerilor este alarmant. În ianuarie anul acesta, 2,781 de milioane de tineri sub 25 de ani din UE (14,5%) nu aveau un loc de muncă.
România furnizează printre cei mai mulți șomeri din rândul tinerilor, după Spania, Grecia și Suedia – doi din zece tineri cu vârsta de până la 24 de ani nu lucrează și nu sunt incluși în nici o formă de învățământ.
Și aici, ca și în cazul numărului corupților și al borfașilor pe cap de locuitor, al abandonului școlar, al sistemului medical virusat, al numărului de mame minore, al mortalității infantile, al algoritmului de lucrătoare sexuale care activează în UE, suntem premianții cozii, cum ar spune Caragiale.
Egalitatea de șanse a tinerilor din mediul rural față de cei din mediul urban e o vânare de vânt
„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat“, a scris cu majuscule poetul și filosoful Lucian Blaga. Așa o fi fost, dar tot acolo a și murit. De la an la an populația rurală e tot mai îmbătrânită. Sunt zone turistice unde pensiunile și casele de vacanță – ce spun eu case, vorbim de vile și cu câte zece camere și alte acareturi – sunt mai multe decât locuințele sătenilor care au mai rămas în picioare după migrația tinerilor la oraș.
În cătunul nașterii și copilăriei mele aproape la fiecare lună se mai sapă o groapă. Tot aproape la fiecare lună se mai construiește o vilă de neam-prost, cu o arhitectură care nu are nimic din specificul caselor țărănești. Doar câteva familii de tineri au mai rămas să viețuiască în creierul munților.
România are cei mai puțini absolvenți de studii superioare din Uniunea Europeană. Asta se datorează și faptului că din cei 554.000 de studenți la nivel de studii de licență, master și doctorat din anul universitar precedent, un număr infim proveneau din mediul rural.
Egalitatea de șanse între urban și rural este și la acest indicator care măsoară educația nației o vânare de vânt, în condițiile în care unul din patru copii de la sate renunță la școală înainte de a încheia opt clase.
Șansele tinerilor din mediul rural de a candida și de a absolvi o facultate sunt în continuare la limita de avarie, în situația în care politicile guvernamentale pentru educație în mediul rural sunt aproape inexistente sau ineficiente.
Pe de altă parte, tinerii de la sate nu au acces la învățământul universitar fie din cauză că familia nu îi poate întreține, fie pentru că părinții răstălmăcesc cimilitura „Să fi rămas fecior la plug / Să fi rămas la coasă“.
Așa se face că mult prea mulți tineri de la sate fug ca din pușcă și nu puțini dintre ei se pierd în viscerele orașelor, cotizând substanțial la piața șomajului.
Cei mai mulți absolvenți ai unei facultăți lucrează în domenii care nu au nici o legătură cu pregătirea lor
După 1990, universitățile particulare, așa-numitele „fabrici de diplome“, au trimis pe piața muncii sute de mii de absolvenți dintre care mulți erau gata pregătiți să îngroașe rândul șomerilor.
În primii ani postcomuniști s-a impus moda licențiaților în Drept. Dintre zecile de mii de potențiali juriști cu patalama la mână, cei mai mulți și-au găsit un loc de muncă la companiile multinaționale în domenii care nu au nici o legătură cu pregătirea lor, unii lucrează ca ospătari, cofetari, frizeri, curieri, vânzători la chioșcurile de ziare.
Iar, nu în ultimul rând, o parte însemnată a licențiaților în Drept au ajuns doar un număr în statisticile privind rata șomajului în rândul tinerilor. Aceeași situație o găsim și la multe alte facultăți, printre care cele de filosofie, psihologie, științe politice, științe economice.
Filosofia amploaiaților de la centrele de recalificare: „Noi ne facem că muncim, iar ei că ne plătesc“.
Sistemul de învățământ din România este ca o locomotivă cu aburi care trage după ea tarele societății în general, dar și indiferența, prostia, corupția endemică și lipsa de viziune a politicienilor.
Discrepanța dintre cererea pieței de muncă și oferta instituțiilor de învățământ este uriașă. În ultimul trimestru al anului trecut, România avea 41.900 de locuri de muncă vacante, cele mai multe în administrație, asistență medicală și educație, dar și posturi de șoferi, vânzători la cafenele ori lucrători la Administrația Domeniului Public (ADP) din marile orașe, inclusiv ca gunoieri.
Cursurile de recalificare cofinanțate cu fonduri nerambursabile din programele UE destinate în special tinerilor sunt în cea mai mare parte apă de ploaie.
Amploaiații de la centrele de reconversie profesională își fac veacul după filosofia autohtonă a zicalei „Noi ne facem că muncim, iar ei că ne plătesc“.
„Am absolvit Facultatea de Drept la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir din București“, spune Lavinia T. „Asta a fost acum trei ani. Am aplicat la zeci de firme pentru un post de jurist, dar e un cerc vicios, pentru că toate îți cer să ai experiență.
Printr-o cunoștință a mamei am reușit să lucrez aici la cafenea, salariul e bunicel, dar insuficient pentru a mă întreține singură și să merg într-o excursie la Veneția, pe care mi-o doresc de ani de zile, să prind carnavalul, să vizitez Palatul Dogilor, Bazilica San Marco, Bazilica Santa Maria della Salute, să merg pe Podul Rialto, să mă plimb cu gondola.
Aplic mereu, poate prind un post mai bine plătit și pot strânge bani pentru a-mi împlini visul“.
Doi din zece tineri din România nu au un loc de muncă. Pe lângă cauzele pe care le-am arătat, mai este una, care se cheamă lenea. Întrebarea „Muieți sunt posmagii?“ stă pe buzele mult prea multor tineri care multiplică numărul șomerilor.
George Arun