La Sibiu, cam una din 7 mame este minoră și aici e clar că foarte importantă este educația. Salvați Copiii are mare preocupare în domeniul ăsta și a arătat că nu e vorba, așa cum unii încearcă să interpreteze aceste statistici, de etnia rromă; e vorba în mare măsură de sărăcie, e vorba și de acești copii care rămân singuri în țară, fără părinți, doar în grija unor rude, uneori nici măcar atât.
Au o îngrijire de fațadă, pentru că de fapt sunt lăsați să se descurce singuri. Și clar că iarăși nu avem politică, nu avem un program în acest sens. Și lucrurile continuă în același fel, spune medicul Maria Livia Ognean, șefa Secției de Neonatologie din cadrul Spitalului Județean de Urgență Sibiu.
În fiecare an avem câte un comunicat în care aflăm că mortalitatea infantilă rămâne un capitol sumbru pentru România. Rămânem pe primul loc în Uniunea Europeană. Care sunt cauzele pentru acest lucru?
Cred că, în primul și în primul rând, ar trebui să nu mai gândim mortalitatea infantilă raportată doar la nou-născuți, pentru că mortalitatea infantilă se compune din mortalitatea neonatală și mortalitatea post-neonatală, adică după vârsta de o lună, ceea ce înseamnă că cumva lucrurile vin din două părți, atât din neonatologie, cât și din pediatrie.
Problema majoră e legată de partea de neonatologie, pentru că cea mai mare parte din mortalitatea infantilă e într-adevăr determinată de mortalitatea neonatală.
Cred că o bună parte din mortalitatea neonatală se datorează, cumva surprinzător, progreselor pe care neonatologia le-a făcut, în sensul că reușim să îngrijim cel puțin la acest moment și uneori chiar să și salvăm copii cu vârste de gestație tot mai mici. Dar asta înseamnă că o parte din acești copii vor și muri.
Și dacă ne uităm la datele statistice, mortalitatea neonatală precoce în primele 7 zile de viață e dominată de prematuritatea extremă, ceea ce înseamnă copii la vârstă de gestație sub 26-27 de săptămâni, unde evident mai e mult de făcut, noi ne străduim, numai că supraviețuirea acestor copii nu depinde doar de noi. E vorba de o muncă în echipă, cu colegii de la obstetrică.
În primul rând, pentru că în cazul iminenței de naștere atât de prematură au și ei câte ceva de făcut, de exemplu, să administreze corticosteroizi, să administreze sulfat de magneziu, două intervenții care s-au dovedit fantastic de benefice atât pentru supraviețuire, cât și pentru reducerea complicațiilor asociate prematurității și foarte, foarte importantă e trimiterea acestor gravide cu risc de naștere prematură să nască acolo unde există resurse și experiență în îngrijirea acestor copii, pentru că așa cum nou-născutul nu seamănă cu un copil mai mare, nici prematurul extrem de mic nu seamănă cu nou-născutul la termen și e nevoie de foarte multe.
În al doilea rând, evident, avem resursa umană, care din păcate în foarte multe locuri din țară e insuficientă din cauză că normarea cu personal nu s-a mai schimbat de ani de zile și îngrijirea pe care o făcea neonatologia acum 20 de ani nu mai e nici pe departe ceea ce se întâmplă acum.
Și dau un singur exemplu în Elveția, în Germania, în terapiile intensive, o asistentă e desemnată să îngrijească un copil intubat și o asistentă îngrijește doi copii pe suport respirator non-invaziv.
Noi avem, de exemplu, și spun situația de la noi de la Sibiu, în terapie intensivă, maximum 3 asistente în tura de după-amiază, 2 noaptea și 4 uneori dimineața, ceea ce înseamnă la 10 paturi de terapie intensivă. În momentul ăsta, de exemplu, avem 5 copii intubați și restul pe suport non-invaziv și atuncea puteți să vă dați seama cât de subnormat suntem și cum am ajuns la tragedii.
Să ne amintim tragedia de la Maternitatea Giulești, care cumva a fost cauzată și de această lipsă de personal.
Deci e clar că trebuie făcut ceva în ceea ce privește această resursă umană care trebuie readaptată, cel puțin în maternitățile de nivel 3.
Am lăsat la urmă partea de echipamente. Acești prematuri extrem de mici au nevoie de suport vital avansat o bună perioadă de timp. Au nevoie de ventilatoare, au nevoie de aparate de suport non-invaziv, au nevoie de incubatoare performante, au nevoie de monitoare, de pompe de perfuzie, uneori și de intervenții chirurgicale precoce.
E nevoie de foarte multă îngrijire de fapt, o îngrijire multidisciplinară, pentru că suntem implicați cu toții, inclusiv începând de la imagistică, radiologie și terminând cu oftalmologia, din cauza riscurilor nenumărate.
Realmente, ceea ce lipsește este o politică pe termen lung legată de mortalitatea neonatală, care ar trebui să fie cuprinzătoare și să se refere la toate aceste puncte, la dotarea cu echipamente și care trebuie să aibă și niște ținte.
Acum este evident că e nevoie de astfel de programe care să aibă și formă, și conținut, și niște ținte, și niște obiective.
Nu e suficient să ai doar niște programe naționale care să-ți asigure formulele, screening-ul și ceva consumabile pentru terapie intensivă.
Cum ați spus și dumneavoastră, e nevoie ca medicii să trimită gravida în risc de a naște prematur către o maternitate care este capabilă să o îngrijească. E și acest program al Salvați Copiii România, care și-a propus cumva să ajungă la mai multe maternități din țară. Dar cât de mare e disparitatea de fapt și de drept între maternități?
Cred că depinde foarte mult și de regiune.
De exemplu, noi săptămâna trecută am avut un curs pentru colegii din maternități, de orice nivel, pentru că era vorba de suportul respirator, care ar trebui să se facă și la nivelul 1 în așteptare a transferului către nivelele superioare. Și am avut surpriza de a afla că o maternitate de nivel 1 nu are această posibilitate.
Împreună cu Salvați Copiii chiar am reușit ca în tot teritoriul nostru, și în județul Sibiu și în județul Alba, să existe la toate nivelurile posibilitatea de a resuscita, stabiliza și de a oferi suport respirator, măcar non-invaziv, la naștere.
Dar lucrul ăsta nu se întâmplă în mod evident peste tot și este, într-adevăr, meritul celor de Salvați Copiii că ne întreabă inclusiv pe noi legat de regiunile pe care le coordonăm, ce pot face și cum pot face mai mult ca să ajute.
Dvs aveți o poveste întreagă de implicare în comunitate, să spunem de implicare a comunității în profesia dvs. Cum aveți forța să faceți asta și cum vă reglați, să spun așa, relația cu comunitatea, cât de mult vă trageți din comunitate, cât de mult contează această solidaritate a comunității?
Acum cred că la noi lucrurile au intrat pe un făgaș foarte natural, pentru că relația noastră cu comunitatea a început undeva în 2013 și e deja destul de veche.
E o relație de strânsă prietenie, ca să zic așa, a început prin încercarea noastră de a arăta oamenilor din Sibiu ce se întâmplă în terapie intensivă, ce înseamnă prematuritatea, care sunt nevoile noastre și dincolo de asta, ajutorul a venit foarte repede, pentru că e adevărat, oamenii rezonează cu copiii și cu nevoile copiilor, iar când știi că ți se poate întâmpla ție, se poate întâmpla oricui din familie să aibă un copil prematur, care să aibă nevoie de îngrijiri acolo. Atunci lucrurile sunt firești.
Când ai trecut prin terapie intensivă, chiar mai mult.
E acea zicală, e nevoie de un sat ca să crești un copil, care a fost foarte bine înțeleasă de comunitatea sibiană și nu numai, pentru că primim ajutor din toată țara, inclusiv din străinătate, ori de câte ori avem nevoie.
A fost cumva relativ simplu. Mai greu a fost să scriem primele proiecte la început, după aceea, am început să scriem din ce în ce mai multe proiecte. Colaborarea cu Salvați Copiii este iarăși una foarte bună și colaborarea cu alte ONG-uri din oraș care se ocupă de îngrijirea copiilor, de sănătatea lor.
Un aspect foarte important în toată treaba asta este educația, pentru că asociația pe care o avem la nivel de secție are și o pagină de Facebook unde încercăm mereu să educăm oamenii, să le spunem ce înseamnă prematuritatea, ce înseamnă nou-născutul.
Vizavi de regionalizarea asistenței materno-infantile, cred că și aici avem o problemă. Lucrul ăsta nu e popularizat. Oamenii nu știu unde să se adreseze, ce înseamnă sarcină cu risc, de ce e bine să meargă într-un centru unde există și dotare, și experiență, care poate să ajute mama și copilul, pentru că până la urmă regionalizarea implică și mama, nu doar copilul.
Pe statistici apare corelarea dintre prematuritate și vârsta mică, de pildă, mamele minore, care sunt un fel de sub-grup, să spun așa, în această problemă mare a prematurității. Dvs, la Sibiu, vă confruntați cu acest fenomen?
Cred că sunt vreo 6 ani în care am atras atenția că la Sibiu cam una din 7 mame este minoră. Astăzi, din statistica pe care probabil ați văzut și dumneavoastră, am aflat că suntem pe locul 5 în țară și aici e clar, cred că foarte importantă este educația.
Salvați Copiii are mare preocupare în domeniul ăsta și a arătat că nu e vorba de, așa cum unii încearcă să interpreteze aceste statistici, doar de etnia rromă.
E vorba în mare măsură de sărăcie, de nivel educațional redus. E vorba de acești copii care rămân singuri în țară, fără părinți, doar în grija unor rude uneori nici măcar atât.
Au o îngrijire de fațadă, pentru că, de fapt, sunt lăsați să se descurce singuri. Și clar că iarăși nu avem politică, nu avem un program în acest sens. Și lucrurile continuă în același fel. Cel puțin noi aici, la Sibiu, am observat de 6-7 ani că suntem tot acolo.
Nu s-a schimbat nimic și nici măcar în ceea ce privește sarcina la fetițe. La sub 14 ani vorbim de copii, de copii cu copii, ceea ce implică iarăși lucruri puțin știute, implică responsabilizarea unui copil, de a crește copii.
Iar la vârsta asta, exact cum spuneați, crește și mortalitatea, crește și morbiditatea și suntem nevoiți să externăm acasă un copil cu probleme atât pe termen lung, cât și pe termen scurt, mame de 13-14 ani. Spina bifida, o malformație congenitală, care aproape în toate cazurile e urmată de paralizie cerebrală, am observat că toate cazurile noastre au apărut la mame minore, care n-au fost dispensalizate în cursul sarcinii.
Se pune iarăși problema legată de educație și de pericolul adus de vârsta mică a mamelor.
Am lăsat pentru final o întrebare puțin mai sensibilă. Așa cum arată din exterior, să spun așa, România e ţara extremelor. Avem copii olimpici extraordinari și o rată foarte mare de analfabetism. Avem cazul de la Suceava, care a cutremurat cumva lumea medicală, și avem cazul de la Iași cu acele două operații fabuloase. Cum vedeți acest lucru? Cum arată astăzi profesia de medic în România?
Cred că principala dificultate cu care ne confruntăm cu toții este frustrarea de a te afla în fața unui pacient care știe mai multe decât tine, pentru că a citit pe Google sau pentru că a discutat cu alte mame sau cu alți părinți.
Este evident și o lipsă de respect pentru anii de educație pe care îi ai în spate și pentru opinia ta. Și e o frustrare, pentru că aceste discuții pe care le ai sunt cumva niște discuții cu un zid și asta este cel mai greu.
Nu-ți mai rămâne altceva de făcut decât să te întorci și să faci ce știi tu mai bine, împăcat cu gândul că ai încercat să arăți mai mult. Poate că reușim să muncim și făcându-ne treaba cât mai bine, poate că reușim să-i convingem pe oameni că totuși n-am învățat degeaba atâția ani de zile.
Asta e definiția pe care o dădea Constantin Noica patriotismului, să-ți faci treaba cât mai bine în domeniul tău, e o definiție curată.