Puține evenimente ale secolului trecut au influențat mai mult viața de astăzi decât Marele Război, sau Războiul care va pune capăt tuturor războaielor, cum era numit în epocă. O confruntare care a schimbat radical paradigmele cunoscute până în acel moment despre confruntările armate, a dizolvat trei imperii ce au dominat Europa pentru câteva sute de ani și au desenat o nouă hartă, valabilă și astăzi.
Aceste transformări fundamentale au generat milioane de morți, civili și militari, pe întregul continent, Regatul României nefiind o excepție. Mai mult decât atât, în raport cu dimensiunea sa și perioada în care a fost implicată în război, țara noastră a fost unul din cei mai afectați participanți. Iar o parte din cei jumătate de milion de morți și-au găsit sfârșitul în zona defunctului Imperiu Austro-Ungar. Atunci nimeni nu se gândea să apeleze la serviciile unei companii de pompe funebre precum 07Funerare.ro, moartea umbla nestingherită peste continent, devenind o prezență firească, mormintele individuale erau un lux iar cadavrele, atunci când nu putrezeau peste câmpuri, erau aruncate în gropi comune.
România, în particular, a intrat târziu în acest joc. La doi ani de la izbucnire, atunci când modul de desfășurare era evident pentru toată lumea. Epoca romantică a războiului apusese, glorioasele șarje de cavalerie erau acum sfârtecate de loviturile de tun, strigătele de luptă înlocuite cu vaiete de disperare, iar armatele își căutau salvarea în tranșee, ascunzându-se de loviturile artileriei, luptându-se cu foametea, cu șobolanii și cu bolile. Privind acest tablou în față, România a ales să își asume lupta, după doi ani de negocieri cu Puterile Centrale și Antanta, coaliția formată din Marea Britanie, Franța și Rusia. A câștigat Antanta, chiar dacă conducătorii țării aveau puternice rădăcini germane. Sentimentul național era mai puternic, iar după unirea Moldovei cu Țară Românească, adăugarea Transilvaniei era un obiectiv politic asumat atât de familia regală, de politicieni, dar în primul rând de armată.
În 1916 lumea încă se ghida după sărbătorile religioase. Iar când războiul a început, la sfârșitul lunii iulie, beligeranții erau convinși că se va termina până la Crăciun. Europa nu era pregătită nici măcar să-și imagineze ororile ce au urmat. Forța distructivă a apărării artileriei defensive descuraja orice atac, iar când totuși acestea aveau loc armata aflată în ofensivă nu era altceva decât carne de tun. Beligeranții și-au decimat astfel în scurt timp armatele, apelând inițial la bărbații de acasă. Apoi la copii! În scurt timp s-a ajuns la încorporarea de sate întregi, care erau trimise în luptă după o minimă pregătire. Și umpleau gropi comune, sate întregi, unite prin moarte peste tot în Europa.
În aceste condiții România a intrat în război! Iar toți cei ce au ales să lupte știau deja care este fața războiului, după ce acesta decimase Europa timp de doi ani de zile. Tratatul de la București, semnat în 1916 de Miniștrii de Externe ai Rusiei, Marii Britanii, Franței și Italiei, alături de care și-a pus semnătura Ion Brătianu în calitatea sa de Președinte al Consiliului de Miniștrii, stipula că Transilvania, Crișana, Maramureș, Banatul și Bucovina, teritorii din componența Imperiului Austro-Ungar cu o populație majoritară de etnie Română, vor reveni României la terminarea războiului. Pe lângă aceste asigurări, România a primit și promisiunea de ajutor logistic și militar din partea aliaților săi, fiind conștientă că declarația de război o va arunca într-un clește, între trupele Bulgare care își doreau Dobrogea și cele Germane și Austro-Ungare, care nu puteau concepe să piardă avantajul economic oferit de România. La acel moment, Regatul României avea cea mai mare exploatare de petrol din Europa, iar mașina de război a Triplei Alianțe avea nevoie de el!
Din nefericire, evoluția războiului nu a fost favorabilă. Armata Română nu era nici suficient de bine instruită și nici pe departe bine echipată, ajutoarele promise de aliați nu au fost suficient de consistente și nu au venit suficient de repede. În schimb a izbucnit revoluția bolșevică ce a scos armata Rusă din război, lăsând România înconjurată de inamici. Incapabilă să câștige un război purtat pe două fronturi, cu armatele Germane, Bulgare și Turcești în Dobrogea și cu armatele Germane și Austro-Ungare în Transilvania, România a fost nevoită să semneze Armistițiul de la Focșani la 9 decembrie 1917, ostilitățile considerându-se astfel încheiate. Rezumatul aventurii armatei române în primul război mondial a fost făcut într-un mod realist de către istoricul Scoțian John Buchan: „Armata română a fost de la început a fost prea mică, prea slab antrenată și prea slab aprovizionată cu arme. Cu toate acestea, odată ce a ajuns cu spatele la zid, acest popor mic, neexperimentat în război, a depus o rezistență fermă.... Generalii ei au înțeles rapid elementele de pericol și, prin apărarea pasajelor centrale, au prevenit dezastrul rapid și total la care visau dușmanii ei”.
Câteva luni mai târziu, pe 7 mai 1918, sub ocupația puterilor centrale ce se instalaseră în țară, a fost semnat Tratatul de la București, în urma România pierdea Nordul și Sudul Dobrogei, o seamă de trecători din munți, iar întreaga producție de petrol era cesionată către Germania pentru o perioadă de 99 de ani. Acest tratat nu a fost niciodată semnat de regele Ferdinand, iar la 10 noiembrie 1918 România declară război, pentru a doua oară, Puterilor Centrale. Probabil că a fost doar o mișcare strategică, a doua zi, pe 11 noiembrie 1918 la ora 11.00 războiul fiind oficial terminat. Dar starea de beligeranță cu Tripla Alianță a permis diplomației românești să anuleze la Versailles prevederile Tratatului de la București din 1918 iar apoi, cu sprijinul neprețuit al Reginei Maria și beneficiind de imensa simpatie a Franței, să obțină recunoașterea internațională a Marii Uniri. La sfârșitul celui mai sângeros război pe care îl cunoscuse omenirea a reușit să aprindă artificiile pe cerul României iar pe Petre Carp, fondatorul editurii Junimea din Iași, să declare: „România are atât de mult noroc încât nici nu are nevoie de politicieni.”
Astăzi, la mai bine de 100 de ani de la unirea cea mare trebuie să fim conștienți că norocul țării a fost că a avut o armată poate slab pregătită, dar inimoasă și gata să moară pentru un ideal, iar acasă o clasă politică ce putea merge oricând la Paris, Londra sau Berlin pentru a își susține ideile!