În Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, în fața Guvernului, se află două vagoane de tren pentru transportarea vitelor încărcate cu amintiri. Oamenii opresc, se apropie și intră în interior.
Acum intră de bună voie, pentru a vedea calvarul trăit în 1949 de zeci de mii de basarabeni urcați cu forța de sovietici în aceste vagoane și deportați în Siberia. La amiază, afară sunt 37 de grade. În vagoane sunt aproape 50. Exact ca atunci.
Cele două vagoane le reamintesc oamenilor despre acea tragedie prin care puterea sovietică a încercat să nimicească intelectualitatea din Basarabia. În trei zile. Peste 35.790 de oameni - între care aproape 12.000 de copii - au fost urcați cu forța în vagoane pentru vite și duși în Siberia și Kazahstan. A fost epurare etnică. Au luat și copiii ca să fie siguri că aceștia nu se vor răzbuna când vor crește.
Memorialul improvizat în centrul capitalei Moldovei este, mai degrabă, un fel de recurs la meditație pentru tinerii de astăzi – un gest menit să păstreze vie amintirea celor deportați, pentru ca niciodată asemenea tragedii să nu se mai repete.
Evenimentul este organizat de Guvernul Republicii Moldova, împreună cu instituțiile culturale și de arhivă ale statului.
Cele două vagoane sunt muzee mobile.
Oamenii vin în grupuri sau singuri. Stau câteva clipe și ies repede. La ora 20.00, când am vizitat noi vagoanele, erau 30 de grade. În interior este greu de respirat, iar după câteva minute, broboane de sudoare încep să curgă pe frunte. Vizitatorii își șterg discret transpirația, oftează, privesc în sus la ferestruicile mici și părăsesc grăbiți încăperea.
„Suntem aici să învățăm lecțiile trecutului și să apreciem libertatea, să înțelegem ce înseamnă un regim totalitar și să facem totul ca să protejăm democrația, libertatea, să construim o țară în care viața omului este prețuită de către stat”, a menționat președintele Maia Sandu la inaugurarea expoziției „Teroarea de stat în Moldova sovietică: amploare, victime și făptași”.
Vitalie Moraru stă nemișcat câteva clipe, cu capul spre podul vagonului. Ne-a spus că bunica lui a fost deportată și că a vrut neapărat ca atât el, cât și copilul lui să vadă cum arată în interior vagonul cu care a fost dusă în Siberia bunica lui.
„Nu mi-am imaginat niciodată că ferestrele acestea sunt atât de înalte”, povestește bărbatul, uitându-se în sus la ferestrele mici, amplasate aproape de pod. „Bunica îmi povestea că respirau pe rând la geam și foarte mulți au murit în aceste vagoane...”, spune el mai mult în șoaptă.
Cea mai mare operațiune de deportare din Basarabia
Între 6 și 9 iulie 1949, pretinșii „eliberatori” sovietici au desfășurat cea mai masivă operațiune de deportare din Basarabia - (denumirea în limba rusă „Юг” / rom. „Sud”).
Printre cei deportați au fost țărani înstăriți, intelectuali, veterani și oameni care erau considerați „amenințare” pentru regimul comunist. „Fiecare dintre noi avem în familie rude care au fost ridicate și duse. Din păcate, au fost și cazuri când frații s-au trădat între ei. Când unul era ademenit de propaganda comunistă - ca și acum, uitați-vă ce se întâmplă - și l-a trădat pe fratele său, care a fost dus în Siberia.
Erau cazuri când se trădau, dar și când se ajutau unul pe altul. O rudă de-a noastră, care lucra în centrul raional, a aflat informația că buneii mei trebuie să fie duși. Le-a transmis să nu meargă acasă, ci să se ascundă. Ei au stat ascunși prin râpi. Tata mi-a spus că acea noapte a fost cea mai groaznică din viața lui. Așa cum stăteau ascunși, au auzit tropot de copite de cai care se apropiau de locul unde se aflau. Au crezut că au venit după ei, dar era doar un simplu călăreț care trecea pe alături. A spus că nu s-a temut așa de tare nici în timpul războiului, când a luptat pe front de partea sovieticilor”, ne-a spus Liviu Scobioală, venit să vadă expoziția.
Elena Gâdilică este descendenta unei familii de basarabeni deportați. Mama ei, care avea doar 11 ani, a fost urcată într-un astfel de vagon și dusă în Siberia.
„Cu patru copii, la ora 2 noaptea, călăii înarmați au venit la casa bunicii... Nu le-au permis să ia nimic cu ei. Le-au spus doar să iasă din casă, că vor fi duși „în alt ținut”. Bunica a luat doar patru linguri pentru cei patru copii și puțină făină. În timp ce era scoasă din casă, striga: „Eu nu am furat, nu am ucis! Eu am muncit!”. Ajunsă în Siberia, mama Elenei a lucrat în primul an ca ajutor de păstor, iar de la 12 ani era deja ajutor de tractorist. Fratele ei mai mare, profesor, a murit chiar în primul an de aflare în Siberia.
Ca să supraviețuiască, familia mânca coji de cartofi și scoarță de copaci. „După șapte ani, mama a fugit din Siberia și s-a întors acasă. În aceeași noapte, cineva a turnat-o. Mai târziu, s-a întors și bunica... Când s-au întors în sat, într-una din casele bunicilor era școală, iar în cealaltă - bibliotecă, așa că bunica a fost nevoită să răscumpere propria casă”.
80.000 de vieți ruinate
Datele furnizate de Agenția Națională a Arhivelor arată că, între 1940 și 1953, aproximativ 80.000 de moldoveni au fost scoși din casele lor, mulți dintre ei fără să mai revină vreodată.
Scopul deportărilor a fost instituirea stării de frică în rândul țăranilor pentru ca aceștia să renunțe la proprietățile lor și să intre în colhoz.
Al doilea scop a fost eliberarea spațiului locativ pentru elita de partid și de stat, mai ales pentru cei veniți din Rusia.
Al treilea scop al deportării a fost asigurarea cu forță de muncă ieftină a unor regiuni cu climă aspră din Rusia, care duceau lipsă de mână de lucru ieftină.
Dar cel mai grav este că, prin deportarea în masă din 1949, societatea basarabeană a fost decapitată de elita purtătoare a conștiinței naționale românești moderne care abia se înfiripase în perioada interbelică. Zeci de mii de oameni au fost pedepsiți pentru simplul fapt că au vrut să fie oameni liberi în perioada unui regim care nu tolera libertatea.
Operațiunea a fost minuțios pregătită și executată cu instrumente militare. Mii de soldați și activiști de partid au fost implicați în ridicarea familiilor și încărcarea lor în vagoane pentru vite. În total, au fost mobilizate peste 3.000 de camioane și aproape 1.800 de vagoane de tren.
„Fără apă, fără mâncare, o lună de zile... Eu zic că, pentru ca istoria să nu se mai repete, pentru nostalgicii după regimul comunist, ar fi bine să fie închiși în vagoanele acestea măcar o săptămână”, le-a spus celor prezenți Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău.
Lumânări pentru cei care nu s-au mai întors
Actorii prezenți la eveniment au aprins lumânări în memoria celor deportați, un gest emoționant de comemorare și reculegere.
„Evenimentul acesta este ca o sinteză a turneului pe care l-am avut și pe care l-am încheiat prin spectacolele „Dosarele Siberiei” și „Copiii Foametei” - un turneu al memoriei pe care l-am dus în cele mai
mari orașe din România.
Spectacolul acesta îl jucăm pentru că este important pentru noi, ca națiune, să înțelegem de unde venim și prin ce au trecut buneii noștri. Acțiunea noastră de a aprinde lumânările este un gest prin care ne aducem încă o dată aminte de ororile prin care au trecut strămoșii noștri”, ne-a spus actorul Ghenadie Gâlcă.
Istoria trebuie cunoscută de cei tineri
Organizatorii îndeamnă părinții să vină împreună cu copiii, pentru ca și cei tineri să cunoască adevărul despre trecutul dureros al acestei țări.
Într-o vreme în care nostalgia sovietică este alimentată agresiv de propaganda rusă, astfel de inițiative vin să restabilească adevărul istoric și să onoreze memoria victimelor.
În zilele de 13 și 20 iulie sunt programate proiecții de filme documentare și artistice despre represiunile sovietice. Pe 20 iulie va putea fi vizionat filmul artistic „Siberia din oase”, semnat de regizoarea Leontina Vatamanu. Pe 26 iulie, evenimentul se va încheia cu un spectacol teatral - „Tema pentru acasă”, pus în scenă de actorii Teatrului „Vasile Alecsandri” din Bălți, inspirat din drama celor care au fost strămutați
forțat.
Cele două vagoane pot fi vizitate zilnic, între orele 09:00 și 21:00, până pe 27 iulie.