În copilărie și adolescență, Camelia Popescu (Rangu) își dorea să se facă jurnalistă. Pentru că în acea perioadă mentalitatea era că bani fac doar avocații, doctorii și inginerii, Camelia a ascultat sfatul părinților și a urmat Facultatea de Electronică și Telecomunicații din București. Nu a regretat, pentru că Politehnica a format-o și a disciplinat-o. În facultate, a învățat și niște competențe de viață care – ca și cele tehnice – au ajutat-o mult în drumul ei. După facultate, a lucrat într-o instituție care raporta Ministerului Culturii. După ani de rețelistică în slujba culturii, a plecat de acolo pentru a-și urma chemarea: a făcut scriere de povești în text și fotografie. Camelia vede fotografia ca pe un instrument puternic de dezvoltare, care naște legături între oameni. Fotografiile ei au un mesaj social, nu doar vizual.
În iulie 2021, la 5 luni de sarcină, Camelia Popescu (Rangu) și-a pierdut fiica. Moartea Daliei a fost urmată de o perioadă în care mama, rămasă acum cu brațele goale, a încercat să proceseze această traumă, pe care de obicei cei din jur nici nu o conștientizează. “Când îti pierzi o mână lumea te vede, când spui că ai pierdut copilul, care e numit de către cadrele medicale făt sau produs de concepție, acest doliu nevăzut te consumă din interior. Știm să plângem trecutul, dar nu știm să ne plângem viitorul. E un altfel de proces de doliu, care vine cu altfel de trăiri și asta se resfrânge în felul cum ești perceput de anturaj, la locul de muncă, de către personalul medical, când mergi în terapie sau la duhovnic. Pentru doctori, un avort e o constantă în viața lor profesională, dar pentru o femeie, o pierdere de sarcină e ceva debilitant”, spune Camelia.
Din iulie și până în septembrie 2021, Camelia a muncit cu sine, pentru a vedea ce poate face cu energia, cu dragostea și frustrarea cu care a rămas după ce și-a pierdut visurile și proiecțiile legate de cum va fi viața ei ca mamă și relația cu copilul ei, născut mort. S-a documentat foarte mult legat de această temă și, fiind artist vizual, a căutat tehnici de terapie prin artă care să o ajute să își înțeleagă durerea și să o conțină. “M-am inspirat din proiecte de afară, pentru că la noi existau puține initiative în această direcție si oricum nu am descoperit demersuri cu continuite, dezvoltate pe termen lung.” Camelia și-a dat seama că ce poate să facă ea e un proiect colectiv, în care să adune cât mai multe povești ale unor femei din România, dispuse să vorbească despre pierderea copilului lor în timpul sarcinii. În tot acest timp a început să-și caute “suratele”. A găsit-o pe Andreea Molocea și alte femei care s-au alăturat proiectului care acum avea și un nume: “Mame cu brațele goale”. “Andreea are atuul că este activistă feministă cu ștate vechi și cu deschidere spre subiectul ăsta. Am ascultat un podcast de-al ei și pentru că ne-am găsit pe aceeași frecvență, am început să facem lucruri cu și pentru alte femei. Fiecare în ritmul ei. Pentru că sunt zile bune și zile mai puțin bune. Eu, fiecare poveste pe care am citit-o, am trecut-o prin filtrul meu. E o lupta a mea cu mine, un dar pentru aceste femei, însă și un dar pe care mi-l fac ele mie”, spune Camelia Popescu (Rangu), care acum știe că unul din lucrurile de care au cea mai mare nevoie mamele care nu și-au cunoscut copiii, este să fie ascultate.
După o astfel de pierdere, nu ai nevoie să ți se spună: ești puternică, poți trece peste asta sau ești tânără, o să faci alt copil, sau în timp, durerea o să treacă. Durerea nu trece niciodată, ea doar capătă noi valențe și manifestări. “Noi trăim în fiecare zi cu pierderea asta și societatea trebuie să ne accepte așa cum suntem. Ce am simțit pe pielea mea și citesc și în alte povesti e că lumea vrea să ne repare, să fim vesele și active, să pornim din nou în călătoria maternității, si asta e o lupta în sine. Femeile se închid in ele. Dar un partener de discutie nu ne poate întelege decât dacă noi ne spunem nevoile”, spune Camelia Popescu (Rangu).
Este important să oglindim limbajul mamei
În ultimul an, s-a documentat si a aflat că specialiștii care chiar știu cum să trateze aceasta situatie de criză încearcă să oglindească limbajul mamelor cu brațele goale. Această pierdere vine după ea cu un întreg vocabular care poate ajuta femeia îndoiliată. Un prim aspect e legat de importanța folosirii cuvântului mamă, chiar dacă copilul nu mai trăiește. “Nimeni nu stabilește când începe maternitatea. Suntem mame prin dorința de a fi mame si prin deschiderea de a face asta. De aceea este important să oglindim limbajul mamei. Dacă mama spune: mi-am pierdut copilul, nu vine cineva să îi spună că a pierdut o sarcină. Ni se spun lucruri care te fac să te simți singură, te fac să te învinovățești că n-ai reușit să fii o mamă care duce sarcina la sfârșit și care asigură siguranța copilului”, spune Camelia. În conversațiile cu mame cu brațele goale este important și limbajul non verbal și întreaga raportare la situație. Interlocutorul nu trebuie să grăbească conversatia, ci să fie acolo cu totul. E important să nu vorbesti condescendent și cu milă. Aceste lucruri sunt augmentate de către persoana care trece prin aceasta trauma și pentru care foarte multe lucruri pot reprezenta un declanșator emoțional. Un film, sau o melodie sau o imagine îi pot aduce mamei aminte de copilul pe care l-a pierdut. Mamele trebuie să vorbească despre nevoile lor emoționale, să le exprime, astfel încât ceilalți să știe cum să se raporteze la ele.
Camelia spune că și-a pierdut mulți prieteni și persoane din anturaj, după această experiență, pentru că nu au înțeles cât de mult s-a schimbat. “Nu mai sunt persoana aia veselă, mereu gata de acțiune și empatică cu micile nevoi. În momentul în care nu am mai putut să dau, oamenii s-au retras. Cu unii nu am reușit să vorbesc pe subiectul asta, cu alții da. Am vorbit, m-au incurajat și au acceptat schimbarea asta. Acest doliu nu este ceva liniar. Acum, după un an, nu pot să spun că sunt bine. Cei care sunt alături de noi trebuie să ne înțeleagă, nu trebuie să ne considere ciudate, nebune. Nu poate să îți ia nimeni durerea, o duci mereu cu tine. Cineva spunea că e ca o piatră – uneori e o pietricică pe care o porți în buzunar și alteori e o stâncă pe care trebuie să te oprești să stai. Poate suna a cliseu, dar așa este”.
Una din 4 femei pierde o sarcină
Una din 4 femei pierde o sarcină și asta este o problemă cu atât mai mare cu cât trăim într-o societate în care maternitatea este povestită doar din perspectivă pozitivă și optimist. Din punctul de vedere al Cameliei Popescu (Rangu), este o datorie față de viitoarele mame să vorbim și despre lucrurile care nu merg bine, despre sarcinile în care copilul nu se naște viu. “Din partea mamelor pe care încerc să le atrag în acest proiect, exista rușine, vinovăție, necesitatea de a-și duce singure crucea. Femeile cu greu scriu povești, deși poveștile vindecă. Nu vor să participe la grupuri de suport pentru că nu consideră că povestea lor e importantă sau că pot ajuta pe cineva. Mulți oameni în societatea noastră cred că schimbarea trebuie să vină de la altcineva – de la stat sau de la ong-uri. Pentru mine, asta este sarcina pe care vreau metaforic sa o duc la capăt – un proiect artistic si cu valente sociale și medicale. Dar nu pot să îl fac singura și încerc să atrag alături de mine cât mai multe femei care au trecut prin această experiență”.
Societatea trebuie să le ofere acestor mame șansa de a-și procesa doliul
Proiectul are în prezent trei mari componente: cea de terapie prin artă, cea de organizare de grupuri de suport pentru mame cu brațele goale și discuții cu cadre medicale despre implementarea unor proceduri de comunicare cu femeile care își pierd copii în timpul sarcinii. „Nu vrem doar să spunem cuvinte de alin și să punem poze frumoase cu apusuri și cu îngerași. Pe termen lung, aceste vorbe frumoase nu ajută și e nevoie de fapte”. Din punctul de vedere al Cameliei, acest proiect început la firul ierbii, e un proiect al societății. Societatea trebuie să le ofere acestor mame șansa de a-și procesa doliul. Acum, ele sunt supuse multor discriminări. Copiii nenăscuți uneori nu pot fi înmormântați cu slujbă pentru că nu sunt botezați, părinții care pierd un copil în timpul sarcinii nu primesc zilele libere ca alte persoane care și-au pierdut pe cineva din familie, procedurile medicale se desfășoară uneori diferit pentru femeile care nasc prunci vii față de cele care nasc prunci morții. În spitalele românești se practică nașterea la oală, adică dacă copilul e mort, naști in pleoscă, sau femeile nasc copii morți, lângă femei care nasc copii vii și asta este traumatizant. Ce își dorește cel mai mult Camelia este să creeze punți de dialog și cu oamenii care nu au avut parte de astfel de experiențe, dar și cu oamenii din sistem, în principal cu personalul medical. „Rostul nu e să căutăm vinovați, ci să recunoaștem că sunt aspecte de îmbunătățit și să căutăm soluții. Trebuie să fim o voce și puterea stă la noi, mamele. Noi trebuie să ne spunem poveștile, să ne exprimam nevoile, să facem ceva pentru femeile care vin după noi și care trebuie să găsească condiții mai bune”.
„Nu am pretenția ca fac pe nimeni bine. Facem pași mici spre o stare de echilibru”
Între 10 și 13 octombrie, la Faber, în Timișoara va avea loc o serie de evenimente care au în centru experiența mamelor cu brațele goale. Va fi o expoziție de fotografie, vor fi proiecții de filme, lecturi interpretative, ateliere de dans. „E o expoziție senzorială, spune Camelia. Dacă ești excitat și vizual și auditiv și ești prezent cu sufletul, altfel vei vorbi cu o mama cu brațele goale, astfel vei asculta, pentru ca ascultarea e cea mai importantă”. Camelia Popescu (Rangu) a început să facă terapie prin artă pentru că așa își reglează ceasul interior. În timp, a strâns aproape o sută de povești ale unor surate. Câteva dintre ele, însoțite de fotografiile realizate de Camelia, vor fi expuse la Faber. „Femeile care ne scriu în proiect ne spun că se bucură că ne-am întâlnit, că au scris. Fetele, femeile, mamele care au venit sa participe la proiect s-au bucurat, deși a fost greu. Nu am pretenția ca fac pe nimeni bine, nici pe mine nu reușesc. Facem pași mici spre o stare de echilibru”. Pe pagina de facebook a proiectului există un google form cu câteva întrebări ajutătoare pentru femeile care își doresc sa scrie. Scrisul nu e doar pentru ele, ci si pentru copii pierduți. Ele au nevoie de un spațiu în care sa li se recunoască durerea și pierderea și să poată să mențină amintirea copiilor. „Pe fata mea, Dalia, nu a cunoscut-o nimeni, dar am apreciat când o prietena mi-a spus ca a văzut dalii în piață si s-a gândit la mine. E un demers pe care mi-l doresc autentic și, atâta cât putem, să fim prezenți unul in viața altuia. Făceam într-o altă discuție paralela ca mamele își pot da copiii în grija unei bunici sau a unei prietene ca sa meargă la o cafea sau la coafor, dar noi, mamele cu brațele goale, ne putăm mereu copiii cu noi”. În 2023 expoziția va fi itineranta și va avea evenimente conexe – grupuri de suport, proiecții video, instalații audio pentru că e o problema complexă, care este greu de digerat de mare public. „E foarte dificil să spunem niște povesti reale și dure și să nu se simtă atacat publicul”, spune Camelia, adăugând că prin acest proiect nu vrea să umbrească bucuria celorlalți, cu atât mai puțin a mamelor care au avut norocul să își poată aduce copii vii pe lume. Deocamdată grupurile de suport pentru mame cu brațele goale nu se organizează decât la Timișoara, lunar, dar există deja o campanie prin care proiectul strânge fonduri pentru a organiza grupuri de suport și în alte orașe din țară. Această parte a proiectului este dificilă și pentru că nu toate mamele au disponibilitatea de a participa la grupuri de suport, preferând să își ducă doliul în singurătate, ba chiar în taină, pentru a nu trebui să facă față presiunilor de niciun fel. Creșterea empatiei și normalizarea conversației în spațiu public despre pierderile de sarcină ar putea să le încurajeze pe aceste femei să primească și să dea suport suratelor lor.
Încercam să aducem pe toata lumea în acest dialog: mame, medici, personal medical, terapeuți
Un alt lucru important care se va întâmpla la Timișoara este o întâlnire pilot cu cadrele medicale, în cadrul căruia mamele cu brațele goale le vor spune cum se văd și se simt lucrurile atunci când pierzi un copil pe durata sarcinii. „În momentul în care tu, ca femeie, pierzi copilul, cauți cauze și explicații. Și multe lucruri nu au răspuns, dar primul si ultimul contact pe care mamele îl au cu copilul lor este în prezența medicului specialist. Eu am convingerea că majoritatea medicilor fac tot ce pot ca sa salveze vieți, dar deschidem niște uși ca lucrurile să fie îmbunătățite, să existe niște protocoale și pe partea de comunicare în acest tip de situație de criză. Încercam să aducem pe toata lumea in acest dialog: mame, medici, personal medical, terapeuți. Pentru ca aceasta sa nu devina o traumă care să ne afecteze pe termen lung, trebuie sa lucrăm cu toții. Contează atât de mult o vorbă bună, la fel de mult ca un antiinflamator. E important să ți se spună, de exemplu, că ai reușit, că ai trecut cu bine printr-un un hop, chiar dacă ai născut un copil mort. Cadrele medicale au nevoie de detașare, dar daca îți formezi o procedură de comunicare poți ajuta enorm”, adaugă Camelia. Mamele cu brațele goale nu pun sub semnul întrebării procedurile medicale, ci felul cum se comunică: cum dai vestea, cum îi dai toate sfaturile mamei ca să ia decizia cea mai buna când e vorba despre un avort terapeutic. „Îmi doresc ca medicii sa vadă un portret robot al pacientei. Pentru ei e o veste seacă, dar pentru pacientă, când aude aceste cuvinte, se dezlănțuie iadul. Avem nevoie de respect si de emoție, e foarte important ca copilul să nu fie tratat ca un deșeu, ci cu demnitate umană. Există situații pe care le putem evita în viitor”.
Dacă doriți să susțineți acest proiect o puteți face aici - https://donatii.mamecubratelegoale.ro
Dacă doriți să scrieși povestea voastră o puteți face aici - https://forms.gle/oB64HSVi3qQEeMLW9
Mai multe informații despre acest proiect puteți afla accesând pagia de social media - https://www.facebook.com/mamecubratelegoale