Că e zi sau noapte, atunci când pocnește o conductă mare de termoficare din subteranele Bucureștiului, pentru câțiva oameni se dă mobilizarea. Unii sunt ingineri, alții instalatori, sudori sau electricieni.
În primele momente, niciunul nu știe sigur ce-l așteaptă.
Poate că o soluție pentru ca bucureștenii să nu rămână în frig se va găsi în numai câteva ore. Sau poate că va fi nevoie de muncă neîntreruptă, până la epuizare, prin canale întunecoase, din care se ridică vălătuci de abur gros și fierbinte.
SpotMedia.ro a petrecut câteva ore, pe șantier, alături de oamenii care repară unele dintre cele mai îmbătrânite conducte magistrale de sub București.
Iată cum muncesc ei și de ce, de tot mai multe ori, caloriferul se încălzește mai greu decât ne-am dori.
Rețeaua de termoficare a Capitalei e alcătuită din aproape 4.000 de kilometri de conducte. Cam un sfert dintre ele au grosimi de peste un metru și transportă, în fiecare moment, cantități uriașe de apă opărită.
Din cauză că n-au fost înlocuite la timp, aceste conducte uriașe s-au învechit peste măsură. Iar acum se sparg din ce în ce mai des și lasă mii de bucureșteni în frig și fără apă caldă.
Iar odată ce s-a produs o avarie, cineva trebuie să o repare. Altfel, caloriferele ar rămâne pentru totdeauna reci și ne-am întoarce pentru totdeauna la dușurile cu lighean și ibric.
La vânătoare de țevi sparte
Primii care își dau seama că s-a căscat ditai gaura într-o conductă de termoficare plină-ochi cu apă clocotită sunt inginerii de la dispeceratele Termoenergetica.
Dar - doar prin măsurarea unor parametri - respectivii ingineri nu văd decât că, brusc, rețeaua de conducte dintr-o zonă a orașului înghite mult mai multe tone de apă decât de obicei. Iar ăsta e semn clar că, acolo, undeva, apa țâșnește din conducte.
Dispecerii alertează câțiva dintre cei circa 200 de oameni care se ocupă de întreținerea rețelei de conducte magistrale din București. E treaba acestora să găsească spărtura și s-o repare cât mai repede.
Cum se ajunge de la acest prim semnal de alarmă până la găsirea și repararea spărturii din conductă, ne-a explicat pe larg șeful secției Transport Progresul, Narcis Gheorghe.
Are 45 de ani și e inginer de instalații. Jumătate din viață a lucrat la termoficare. Iar de câțiva ani are în grijă, printre multe altele, magistrala Progresu - Ferentari. Adică vreo 12 kilometri din cea mai găurită și mai fragilă conductă de termoficare din București.
Pe un șantier deschis pe această magistrală l-am întâlnit, săptămâna trecută.
”La avarie, apelul de mobilizare îl primește întreaga echipă, formată din inginer, maistru instalator, sudori, electrician și muncitori necalificați. Mai rar, e și câte un lăcătuș. Toți pleacă spre șantier. Cu cât locuiesc mai aproape, se apucă mai repede de treabă. Dar nu-i aștepți pe toți.
Când s-au strâns 4-5 oameni, pleci să găsești avaria.
Se face control, dar numai la capace. Din cauza stării precare în care se află conducta, e interzis să mai introducem oameni în galerii (în care se află conductele de termoficare - n.red.) câtă vreme prin țevi circulă apa fierbinte (uneori la peste 90 de grade Celsius - n.red.).
Din cauză că dacă, Doamne ferește!, o conductă pocnește, omul din galerie n-ar mai avea nicio șansă să scape cu viață din apa opărită.
Așa că prima oară mergem acolo unde știm că rețeaua e veche și cedează des. Ridicăm capacele de pe stradă și ne uităm. Poate vedem apa cum curge șuvoi pe sub conducte. Și-atunci ne dăm seama că spărtura e aproape.
Dar pentru că multe dintre galerii sunt legate la canalizare, apa opărită se poate scurge. Și atunci nu vezi șuvoaiele, nici când spărtura e aproape. Dar atunci poate că aburul care se ridică din galerii e fierbinte... Sunt niște semne pe care înveți să le interpretezi”, a explicat Narcis Gheorghe.
Inginerul Adrian Untea - care a lucrat 10 ani la mentenanța rețelei de conducte magistrale din Berceni - spune că, din cauza canalizării, s-a întâmplat să găsească avaria și la 2 kilometri depărtare de zona în care aburul se ridica din subteran.
Per total, vreo oră sau două trec până când oamenii reușesc să găsească avaria.
Cascade de apă opărită și răbdare
”După ce am găsit spărtura din conductă, căutăm cele mai apropiate vane de secționare (dispozitive montate transversal pe conductă și care, prin rotirea unor robinet, opresc pătrunderea apei - n.red.).
De asta e și nevoie să fie 4-5 oameni încă de la început, la intervenție. Unii acționează vana dintr-un capăt al sectorului de țeavă spartă, iar ceilați se duc în celălalt capăt și fac același lucru, în paralel. Și așa, apa din rețea nu mai ajunge la spărtură.
Apar și probleme. Unele vane sunt vechi și nu opresc apa. Sau căminul în care se află o vană e inundat (cu apă fierbinte - n.red.), iar oamenii n-au cum să coboare să își facă treaba. Și-atunci cauți alte vane, mai îndepărtate.
Asta înseamnă că pierzi timp și lași mai mulți bucureșteni fără apă caldă și căldură. Dar, uneori, altă soluție n-ai”, spune Narcis Gheorghe.
Între timp, inginerii din dispeceratele Termoenergetica încearcă să dirijeze apa prin alte conducte, ca să nu oprească încălzirea. Când nu reușesc, bucureștenii din zonă rămân în frig.
Între timp, echipa de intervenție de la Termoenergetica începe să golească de apă fierbinte conductele pe care trebuie să le repare.
E o treabă care s-ar putea face repede sau care ar putea să dureze și până la 14 ore, spune inginerul Adela Ciudoescu.
Are 41 de ani, e inginer de instalații și adjunct al secției Transport Progresu de la Termoenergetica. Vine dintr-o familie de economiști, dar a ales să lucreze pe șantierele de termoficare pentru că asta îi place să facă.
”Conducta se repară cu sudură. Și atâta vreme cât e plină cu apă, n-ai cum să sudezi.
Dacă alimentarea consumatorilor se poate face pe altă cale (adică oamenii nu rămân în frig sau fără apă caldă - n.red.), golirea se poate face în timp.
Se poate întâmpla ca avaria să intervină seara și golirea conductei să se facă peste noapte. N-avem tot timpul să intervenim cu pompe și nici să păzim conducta toată noaptea”, ne explică aceasta.
Dar lucrurile nu merg mereu așa.
La avariile mari, apa poate să țâșească prin găurile din conductele subterane cu atâta putere încât sparge asfaltul. Galeriile se umplu cu apă fiartă. Și trec ore până când pot fi golite, cu ajutorul unor pompe care aruncă apa în cele mai apropiate guri de canalizare.
În zona Deltei Văcărești și a Splaiului Unirii, conductele de termoficare sunt instalate sub cele de canalizare. Așa că acolo e întodeauna nevoie de pompe pentru evacuarea apei opărite care se scurge din conductele sparte ale Termoenergetica.
Uneori, pentru economie de timp - dacă spărtura e în partea de sus a conductei - aceasta nu se mai golește de tot, ci doar cât să se poată lucra.
Iar după ce s-a evacuat bună parte din apă, muncitorii pun ventilatoare de mare putere pe guri de acces în subteran. Scopul: să scoată aburul gros și fierbinte care s-a ridicat din apa care inunda galeriile. Și asta e o operațiune care poate dura ore în șir.
Dacă ați încerca să coborâți într-o galerie de termoficare neventilată, vi s-ar face rău instant, din cauza temperaturii și a aburului. Oamenii noștri s-au obișnuit, știu cum să procedeze. Coboară, respiră abia când ajung jos... Dar oricum, fără să se ventileze galeria, tot nu se poate interveni.
Adela Ciudoescu
Oamenii care repară conducte nu coboară singuri în galeriile de termoficare. Trebuie să fie mereu măcar câte doi în subteran, ca să se poată ajuta, în caz că unuia i se face rău.
Cum se peticește o conductă de termoficare pe jumătate plină cu apă fierbinte
Pe 9 februarie, primarul general Nicușor Dan a anunțat startul lucrărilor la înlocuirea a 12 kilometri de conductă de termoficare din zona Rahova, care trec pe sub Calea Ferentari. E unul dintre cele mai fragile sectoare de rețea, cu avarii dese și greu de reparat.
Dar până să se înlocuiască țevile, trebuie să funcționeze cele vechi și găurite, pe care le repară echipele conduse de Narcis Gheorghe și Adela Ciudoescu.
Pe la prânz, o echipă de intervenție așteaptă să se ventileze o galerie de termoficare de sub Calea Ferentari, din apropiere de interesecția cu Calea Rahova (alte două echipe intervin pe aceeași stradă, la distanță de câțiva kilometri).
Maiștri și muncitori vorbesc despre notele copiilor de la școala online, despre datorii la bănci și despre ce și-au dorit să facă în viață. Au de așteptat.
Nu atât de mult încât să meargă în altă parte și să se apuce de altceva. Dar suficient cât să atragă privirile întrebătoare ale trecătorilor: oare la ce s-or fi adunat ciotcă 5-6 oameni în salopete de RADET, dacă n-au nimic de făcut?
În realitate, muncitorii nu prea au cum să coboare în galerie, până când ventilatoarele n-o aerisesc suficient.
În cele din urmă, sudorii coboară o scară în galerie și intră, pe rând, sub Calea Ferentari. Coborâm cu ei.
Gura de acces în galerie nu e mare, așa că e ușor să te lovești la cap. Dar riscurile adevărate îi așteaptă pe muncitori abia în subteran.
Cu toate că abur nu prea mai e, pereții din beton ai galeriei dogoresc. Am coborât doar vreo 2-3 metri pe scară, dar temperatura a crescut brusc cu măcar vreo 20 și ceva de grade.
E greu să te miști prin galerie, din cauză că aproape tot spațiul e ocupat de conducte groase, încă fierbinți.
E ușor să te dezechilibrezi, din cauză că pe jos e plin de sfărâmături de beton, căzute din tavanul și pereții galeriei. În plus, mai dai și peste bucăți dintr-un material care a fost folosit la izolarea țevii și care, după ce s-a îmbibat bine cu apă de la spărtura din conductă, a ajuns pe jos.
Dintre conducte groase se vede Ionel Bratu. E sudorul care s-a apucat să repare conducta. Știe ce face. La termoficare lucrează de la 16 ani și ceva. A muncit la montarea conductelor pe care acum le peticește. Acum mai are puțin până la pensie.
Mai întâi curăță, cu un ciocan, porțiunea măcinată de conductă, prin care până acum câteva ore țâșnea apă opărită.
Ne spune să umblăm cu grijă. Conducta e pe jumătate plină cu apă care încă nu s-a răcit. Dar pentru că gaura e la partea de sus a țevii, nu s-a mai pierdut timpul cu golitul. Dacă, însă, conducta s-ar crăpa acum în partea de jos, apă încă aburindă ar inunda galeria.
Singura sursă de lumină din subteran e un bec alimentat de la suprafață cu un prelungitor. De o parte și de alta a locului în care lucrează Ion Bratu, conductele fierbinți și murdare se pierd în bezna galeriei încinse.
Un alt sudor coboară cu bucată groasă și curbată de metal. E peticul care va fi sudat pe conductă.
În galeria întunecoasă și încinsă se răspândește repede mirosul sudurii.
Aparatul sudorului pârâie. Iar de sus, din stradă, printr-o gură de acces în galerie, coboară vuietul unui ventilator de mare putere.
E nevoie să strigăm, ca să ne putem auzi unii pe ceilalți. Dar sudorii ne spun că asta-i, de fapt, o avarie ușoară. Se repară ca să nu apară probleme în zilele cu ger care urmează. După ce se termină sudura, bucata de conductă va fi reumplută cu apa.
Iar lucrurile vor reveni, încet-încet, la normal. În 24 de ore, temperatura din casele bucureștenilor din zonă va reveni la nivelul dinainte de sistarea furnizării de agent termic.
Dar la avariile mari, unde se intervine de urgenţă, fie zi, fie noapte, nu-i așa, spune Emanuel Plotoagă. Acolo sudorii au viață mult mai grea. Își amintește că a sudat și la zeci de metri de gura de acces în galerie, unde nu te mai ajută niciun ventilator.
Din cauza aburului și a căldurii, simți că îți pierzi suflul, în galerie, când nici n-ai ajuns încă la gaura din conductă pe care trebuie să o repari. Iar odată ajuns, trebuie să sudezi măcar 2 electrozi, spune Emanuel Plotoagă.
Gheorghe Narcis, 22 de ani de termoficare: Tot mai multe avarii. Iarna asta o terminăm în genunchi
Maistrul instalator Ion Dincă e de părere că, din păcate, tot acest efort pe care-l fac salariații de la termoficare încă nu se vede.
”Noi suntem aici un fel de mineri. Ei caută cărbunele bun, în subteran. Și noi tot în subteran încercăm să facem reparațiile. Dar nu se vede, sunt prea multe avarii, conducta și-a depășit cu prea mult durata de viață...”, spune Ion Dincă.
Inginerul Narcis Gheorghe spune că n-a fost întotdeauna așa.
În ritmul de acum am început să lucrăm cam de vreo 3 ani. De atunci degradarea conductelor s-a accelerat. Și adevărul este că iarna asta o terminăm în genunchi. Următoarea... nu știm încă. Vom vedea!.
Narcis Gheorghe
I-am întrebat pe inginerii Narcis Gheorghe și Adela Ciodoescu dacă se văd făcând același lucru și peste 20 de ani și dacă își doresc să iasă la pensie din termoficare.
Adela Ciodoescu ne-a spus că da, fără doar și poate. Doar să aibă și ingineri pe care să-i instruiască și să preia parte din sarcinile legate de avarii.
Nici Narcis Gheorghe nu vrea să își schimbe locul de muncă.
”Dar e nevoie de îmbunătățiri ale rețelei, să ne înțelegem! Că altfel nu vom rezista fizic 20 de ani.
Iar în condițiile de acum, nu-ți vin ingineri pe care să-i poți instrui. Cine vrea să lucreze în ritmul ăsta?
Ai nevoie de 4-5 ani ca să înveți meserie și să ai siguranță în decizii. Dar nu în condițiile de lucru de azi, ci în cele de acum 3-4 ani, când lucrurile stăteau mai bine...”, a spus Narcis Gheorghe.
La acest moment, inginerii de termoficare din generația tânără au aproape toți peste 40 de ani. Iar maiștrii și muncitorii au o medie de vârstă chiar puțin mai ridicată.
Și mulți se gândesc că s-ar putea să ajungă la pensie înainte să aibă cui spune ce-au învățat nu la facultate sau pe la școli profesionale, ci prin galerii întunecoase și încinse, în care au muncit o viață.
....
Dacă te interesează, citește și despre cum funcționează sistemul de termoficare al Capitalei
Sistemul de termoficare al Capitalei are două tipuri de componente: centralele care produc apă fierbinte și o rețea de conducte și puncte termice care distribuie acea apă.
Cele mai multe și mai mari centrale sunt ale ELCEN (deținut de Guvern). Rețeaua de distribuție aparține, însă, Primăriei Capitalei care a dat-o în exploatare Companiei Municipale Termoenergetica SA.
Această rețea e o megastructură alcătuită din: 954 km de conducte groase (magistrale), 1.027 de puncte termice și 2.963 de km de conducte mai subțiri.
În schema de mai jos puteți vedea principiul de funcționare a sistemului.
Marea problemă este că rețeaua de conducte - construită între anii 1965 și 1990 - n-a fost întreținută. Conductele magistrale ar fi trebui înlocuite după 25 de ani de utilizare. Dar administrațiile Capitalei n-au vrut să dea bani pe așa ceva.
Din totalul de 954 de km de conductă magistrală, s-au înlocuit doar vreo 100 de kilometri, între 1998 și 2003.
Apoi au mai urmat vreo 15 ani în care nu s-a făcut aproape nimic.
Așa s-a trezit Bucureștiul cu aproximativ 80% dintre conductele magistrale învechite peste măsură, pline de găuri și gata să pocnească din moment în moment.
