Istoria nu e o lungă înşiruire de epidemii, războaie şi cataclisme. Lumea rămâne mobilă în ciuda tuturor crizelor. Iar pandemia actuală ne aminteşte cât de puţine lucruri putem controla, apreciază Stanisław Strasburger (foto).
Este seară, la mijlocul lunii noiembrie. Mă aflu într-unul din puţinele baruri deschise într-un oraş de coastă din regiunea portugheză Algarve, desigur păstrând distanţă, pe terasa bine aerisită. Deodată cineva suflă tare într-un fluier direct lângă urechea mea. Un grup compus din aproximativ 10 femei, care participă în interior la o petrecere a burlacelor, reacţionează cu ezitare la somaţia barmanului. Una din ele dansează în continuare pe o masă, alta mai face o piruetă la bară. Barmanul se străduieşte să le aşeze pe tinerele femei la mese separate (regula locală anti-Covid permite cel mult şase persoane la o masă) şi să fixeze o distanţă mai mare între scaune. Dar de unde atâta prudenţă deodată? Apoi văd că bărbatul se bate cu două degete pe umăr, sugerând grade militare. O maşină de poliţie face rondul de patrulare. După ce maşina a trecut la pas de bar, petrecerea continuă nestingherită. Până la următoarea patrulare.
Acest ritual ciudat îi poate indigna pe unii. Dar a vedea actuala criză ca pe o catastrofă globală, care trebuie combătută cu toată străşnicia, se înscrie pentru mine în următoarea imagine asupra lumii: istoria este o înşiruire de epidemii, războaie şi cataclisme. În consecinţă, omul are misiunea de a pune ordine în haos. Ziarista poloneză Ewa Wanat a tras concluzia foarte nimerită că "nu există o lume după pandemie, există doar o lume între pandemii."
Mobilitate în vremuri de criză
Eu personal nu cred că lumea este un haos generat de forţe care se războiesc între ele. Mai degrabă îmi închipui neastâmpărul lumii ca pe o mobilitate a omului şi naturii. Începând din octombrie mă aflu în Algarve de unde observ această mobilitate. În afară de cei peste 400.000 de cetăţeni potrtughezi, aici trăiesc pe termen lung şi aproximativ 15.000 de străini. Acestora li se adaugă mulţi alţii care iernează în regiune. Unii nu au reuşit să vină aici în toamnă din pricina coronavirusului, alţii au venit tocmai din acest motiv. De exemplu o pereche de pensionari. El este un fost om de afaceri cu paşaport olandez, ea fostă educatoare de grădiniţă şi psihoterapeută cu paşaport danez. Mai este aici un cetăţean sudez care evaluează online diverse proiecte pentru o companie germană, împreună cu soţia sa din Mozambic. Fac cunoştinţă şi cu un artist tatuator dinAngola, cu o vânzătoare vorbitoare de limba rusă într-o cofetărie, o maseuză din Polonia, un frizer din Brazilia şi, în sfârşit, cu o tânără din Malawi, care voia iniţial să plece în Marea Britanie dar s-a împotmolit pe drum, când a început lockdown-ul din primăvară.
Unii din aceşti oameni cred că Europa fără graniţe are sens chiar şi în vremuri de criză. Alţii sunt foarte puţin impresionaţi de situaţia actuală. Ei au călătorit deja în întreaga lume şi s-au confruntat cu numeroase alte primejdii. Mulţi dintre noi suntem obişnuiţi să privim pe astfel de oameni ca pe nişte excepţii nefericite. Oameni din afara societăţii, în ale căror vieţi s-a întâmăplat ceva greşit, sau refugiaţi, alungaţi violent din ţara lor. Dar chiar dacă nenorocul poate fi un motiv de mobilitate, acesta nu este nici pe departe singurul. Nu este istoria omenirii mai degrabă o istorie a mobilităţii? O mobilitate de nestăvilit şi incontrolabilă?
A controla instinctul de control
Cam aşa par să vadă lucrurile poliţiştii de aici. "Guvernul se preface că poate controla totul", îmi spune în particular unul din ei, care-şi face rondul în fiecare seară. "Dar ce efecte poate el să obţină? Controlăm într-o parte şi în partea cealaltă lucrurile scapă de sub control. Şi, în plus, ce facem dacă barurile noastre dau faliment? Vrem ca toţi aceşti oameni care lucrează aici să emigreze în Germania şi să facă acolo muncile de jos? Sau să rămână aici fără loc de muncă şi fără bani şi să devină cu adevărat o problemă pentru noi?"
Catastrofele mai mici sau mai mari nu împiedică mobilitatea. Ne amintesc cât de puţine lucruri putem noi oamenii controla. Cum va arăta lumea după această criză? Se va putea călători doar cu atestat de vaccinare? Vaccinul împotriva COVID-19 nu ar fi primul care vizează mai mult sau mai puţin întreaga omenire. În plus, dacă vrei să călătoreşti în anumite locuri, este de multă vreme obligatoriu să te vaccinezi suplimentar.
Mobilitatea nu este însă doar privilegiul unui zbor cu avionul, cu o viză în paşaport şi un portofel bine umplut. Mobilitatea înseamnă şi mulţimea de oameni care îşi schimbă locul în care trăiesc, adesea în ciuda ordinii politice mondiale. Mobilitate înseamnă adesea lipsa unui paşaport (sau a vizei corespunzătoare) şi un portofel gol. Cel mai important: mobilitatea este credinţa că lumea nu înseamnă numai război, violenţă şi catastrofă, ci o viaţă în care dispui de suficiente resurse pentru a avea un acoperiş deasupra capului, ceva de mâncare şi copiii tăi acces la şcoală. Şi dacă, întâmplător, te-ai născut într-un loc în care acestea nu par posibile, sau în care nu îţi place în mod special, poţi să te duci altundeva. Poţi fi mobil. Nici COVID-19 nu va produce pe termen lung mari schimbări din acest punct de vedere.
Fetişul catastrofelor
Dacă uităm cât de imprevizibilă este lumea ne putem lăsa cu uşurinţă hipnotizaţi de imagini catastrofale. Cu cât credem mai mult că putem controla mobilitatea vieţii cu atât mai dezamăgiţi suntem când constatăm că este imposibil. Această dezamăgire văruieşte realitatea în culorile întunecate ale violenţei şi haosului care trebuie stăvilite. Recunosc, în cele din urmă nu ştie nimeni cum este lumea. Dar fetişul catastrofelor duce la revoltă puerilă şi la demonizarea oamenilor care fac uz de mobilitate. Şi celor care poate întreabă, le transmit că nu, în decembrie nu au explodat cazurile de Covid în oraşul portughez de pe coastă în care mă aflu. Dimpotrivă, s-au redus considerabil. Dar asta e o cu totul altă poveste.