Școala românească este mereu în reformare, dar niciun politician nu are timp și nici motivații electorale pentru a lăsa reformele să se așeze măcar două generații. În plus, subfinanțarea educației se lasă moștenire de la o generație la alta, cu tot ce înseamnă ea: profesori care la autoevaluare își dau „excelent”, dar care nu au rezultate în școlile publice, olimpici care vor să plece din țară și discriminarea cronică a copiilor săraci.
Dacă ești în grupul de familii cu părinții care își pot permite să te pregătească suplimentar sau privat, e ok, dar dacă ești în cealaltă jumătate, inechitățile sunt foarte accentuate și pun copilul în pericol de a nu putea merge la școală, atrage atenția Gabriela Alexandrescu, președinte executiv Salvați Copiii România. Alături de ea, la dezbaterea spotmedia.ro, profesorul Marcel Bartic observă una dintre temele obsesive, trăim în continuare cu iluzia olimpicilor din aeroport, puțin relevanți pentru ce înseamnă sistemul nostru de învățământ, „încât e trist, e dramatic că nici măcar acum nu realizăm cât de mult rău le facem celorlalți copii, rămânând doar în paradigma asta”.
Principalele declarații din dezbaterea video:
Situația copilului în România: între copii vulnerabili și olimpici nu există punte. Fiecare, pe cont propriu
Gabriela Alexandrescu: Am lansat acest studiu despre starea copilului din România și, din păcate, situația este destul de gravă, în sensul că inechitatea e prezentă în viața copiilor noștri încă de la naștere. Sărăcia severă afectează peste 41% dintre copii. Aproape un million și jumătate dintre copiii din România trăiesc în sărăcie și excluziune socială. Majoritatea mamelor cu vârste sub 15 ani din UE provin din România. Din ancheta pe care am făcut-o anul trecut, unul din doi copii români dorește să plece în străinătate.
La nivel politic se vorbește mult, dar se face foarte puțin, mai concret se fac prea puține lucruri care să aibă real impact în viața copiilor, pentru că aș vrea să detaliez un pic din anchetă, unul din cinci copii nu reușește să termine școala la timp. România este statul din Uniunea Europeană cu cel mai scăzut nivel de participare în educație. La vârsta finalizării învățământului obligatoriu, doar 80% - 81% parcurg învățământul obligatoriu. Peste 35.000 de copii abandonează școala. Erau peste 280.000 de copii cu vârste între 7 și 17 ani din analizele Ministerului Educației, care nu se regăseau în sistemul educațional. Este inacceptabil să fie atât de mulți copii care nu au acces la educație. Apoi, studiul nostru mai arată că, anual, peste 7.000 de copii se nasc din mame minore, 1.200 dintre acestea fiind la a doua sau a treia naștere.
Mai arată că desigur, mortalitatea infantilă este în topul mortalității infantile din Uniunea Europeană, în mediul rural fiind sensibil mai ridicată. Așa cum am spus, peste jumătate din copiii români doresc să părăsească țara, iar motivele acestea sunt legate tot de educație, de oportunitățile de educație pe care le au în alte state și de nemulțumirea față de condițiile de viață din România. Sintetic, am putea spune că copiii noștri sunt cei mai vulnerabili din Uniunea Europeană, 41,5% săraci și 43% analfabeți. Situația în ultimii ani s-a agravat și din cauza ridicării creșterii costului vieții. Familiile cu trei și patru copii sunt absolut într-o situație delicată.
România este unul din statele în care diferența de performanță în educație generată de statutul socio-economic al elevilor atinge cel mai înalt nivel. Adică, dacă ești în grupul de familii cu părinții care își pot permite să te pregătească suplimentar sau privat, e ok, dar dacă ești în cealaltă jumătate, inechitățile sunt foarte accentuate și pun copilul în pericol de a nu putea merge la școală.
Marcel Bartic: „Mi-a venit în minte imaginea cu drapelul național în aeroport. Dacă suprapuneți radiografia pe care ați făcut-o foarte bine în minutele de mai devreme cu poza asta în față, atunci cred că identifică cea mai mare problemă pe care o avem noi în învățământul românesc. Ne hrănim cu iluzii, noi trăim din mituri, trăim din mitul școlii de altădată și avem impresia că noi, în continuare, suntem cei care livrează vârfurile culturii mondiale și scoatem olimpici pe bandă rulantă, în timp ce sunt zeci de mii, sute de mii de copii care abandonează școala, îngroașă rândurile analfabetismului funcțional.
Abia așteaptă să plece din țara asta, pentru că noi, în continuare, adulții, refuzăm să acceptăm că ceea ce facem noi nu e OK pentru copii. Noi trăim în continuare cu iluzia olimpicilor din aeroport, pe care îi stimez și le apreciez foarte mult munca, dar sunt atât de puțin relevanți pentru ce înseamnă sistemul nostru de învățământ, încât e trist, e dramatic că nici măcar acum nu realizăm cât de mult rău le facem celorlalți copii, rămânând doar în paradigma asta.
Sigur, ce vă spuneam un pic mai devreme se reflectă în în toate păturile angrenate în mecanismele astea ale sistemului nostru de învățământ, de la mentalitatea și gândirea multor părinți, pentru că sunt părinți care își doresc lucrul ăsta cu orice preț, sacrificându-și uneori copiii, mentalitatea unor profesori care lucrează cu doi-trei la clasă și ceilalți 25 descurcă-se cum s-o putea, lucru care se reflectă în legislația pe care o avem în acest moment în școlile din România și care pleacă de asemenea, de la principiul să ne încurajăm elitele.
Noi avem nevoie de un sistem public puternic, eficient, care știe ce vrea de la copiii aceștia. În acest moment nu știm ce vrem.
În acest moment ne mișcăm de colo-colo, ca bezmeticii, fără niciun scop, altul decât acela de a livra niște diplome, niște hârtii. Observați, vă rog, cum toată lumea se dă peste cap, inclusiv cu o industrie de meditații, un fenomen paralel cu sistemul nostru de învățământ, pentru a-i aduce pe copii în punctul în care trebuie să ia niște examene cu note cât mai mari. Cele mai mari.
Știți, mă gândeam de multe ori, poate ar trebui la un moment dat să punem o pauză și să întrebăm, “De ce ne trebuie școala asta? De ce facem lucrul ăsta?
Pentru ca fiecare dintre copiii noștri peste 10-20 de ani să ajungă un adult independent, capabil să ia decizii, să se descurce singur, să mai ajute și pe alții la rândul lui. Nu e mare filozofie ce ne dorim noi de la școală, nu e complicat deloc, trebuie doar să vedem lucrul ăsta. Numai că între timp ne-am pierdut în povestea cu olimpicii, ne-am pierdut în povestea cu o grămadă de hârtii și nu mai știm ce vrem de la școală. Vrem diplome și certificate. Ok, hai să luăm o pauză de la toată nebunia asta și să ne aducem aminte că fiecare copil care intră pe poarta școlii are nevoie de ajutorul nostru. Sistemul de învățământ este un serviciu public, este un serviciu public plătit din taxele și impozitele noastre.
Am mai auzit povestea asta: copiii trebuie să vină educați de acasă. Adică dacă se poate, la clasa pregătitoare să-l fi citit pe Dostoievski complet. Ar fi de dorit să avem sprijinul părinților. Ar fi ideal. Dar uite, nu se întâmplă întotdeauna. Ce facem? Îi dăm afară pe copii? Trebuie să-I ajutăm.
Or, pentru asta trebuie gândite programe de educație remedială, de pildă.
Am predat în mediul rural și erau copii care veneau pentru amărâtul acela de lapte și corn la școală. Ți se rupe inima. Eram de serviciu pe școală într-o zi și unul dintre copii s-a strecurat în pauza mare în sala de clasă și a strâns, săracul, a strâns de pe masă. Erau copii care veneau la școală doar pentru asta. Și ți se rupe inima când vezi lucrurile astea. Și atunci poate că era nevoie să ne mai gândim și la școala de după școală, poate la o masă caldă în școala respectivă.
În al doilea rând, hai să redefinim ideea de performanță. Mă înnebunește ideea asta de performanță, așa gândindu-ne doar la copiii care pot atinge înalta performanță. Dar copilul sărac, pe care-l aduci de la patru la șase, aceea nu e performanță? Este!
Învățătoarea sau profesorul care reușește lucrul ăsta muncește de zece ori mai mult decât cel care scoate olimpici. Am lucrat cu olimpici. Știți ce ușor e, e mai mare dragul. Copilul acela oricum e bun la toate. Copilul acela oricum învață, are susținerea familiei, dar nu toată lumea are șansa asta. Și atunci hai să ne concentrăm și pe copiii care nu au șansa asta.
În ultimii ani am învățat să evidențiez mai mult, atât în fața copiilor, cât și în fața părinților, progresele foarte mici pe care le face fiecare copil. Și cum se simte un copil când îi spui că are un progres? Inflorește. Ești foarte bun, poți să fii și mai bun. Adică sunt niște lucruri atât de mici pe care le putem face, încât e trist când nu înțelegem lucrul acesta.
Noi la nivel de politici macro în sistemul de învățământ, e adevărat că ne legăm mai degrabă de legislație, de finanțare. Și finanțarea pe care o avem acum, atât cât e și ea este gândită tot pentru a încuraja școlile care scot olimpici. Observați că inclusiv detalii foarte fine susțin aceeași mentalitate, aceeași obsesie pentru cultul elitelor.
Important e să lucrăm și la legislație, să lucrăm și la finanțare, dar și la atitudinea noastră, nu te costă nimic să te duci în fața copilului, să-i zâmbești, poți să-l încurajezi un pic, poți să-l ajuți, să ai un pic mai multă încredere în el, să-i dai impresia că ești acolo„.
Gabriela Alexandrescu: Sigur că sunt școli de elită, sigur că părinții plătesc. Din studiile noastre, educația gratuită costă, adică e gratuită, dar părinții suplinesc foarte mult din necesarul școlilor. Industria aceasta a meditațiilor a înflorit, dacă nu faci meditații, poți să nu ai acces la un liceu nu neapărat de vârf, dar decent.
Ca mediu pe teren, dacă mă refer la ceea ce facem noi de zeci de ani, lucrăm cu copiii vulnerabili, situația este dificilă, în sensul că lucrăm cu familii care au un venit lunar pe membru de familie de 400 lei, că foarte multe familii nu-și mai permit să-și încălzească locuința sau să cumpere îmbrăcăminte și încălțăminte pentru copii. Vedem că sistemul educației nu colaborează cu cel al asistenței sociale, pentru ca ajutorul să targeteze într-adevăr copiii și familiile.
Sunt familii vulnerabile care își dau toată silința pentru copilul lor, să urce trepte mai înalte decât părinții. Vedem că totul e cumva lăsat la decizia familiei și de multe ori familia nu are pârghiile, nu știe cum să acționeze cel mai bine interesul copilului. Vedem însă familii sărace care depun eforturi fantastice pentru a-și trimite copiii la educație.
Până acum noi am lucrat cu peste 200.000 de copii în programe de tip grădiniță estivală, pentru a-i pregăti pe cei care nu au mers la grădiniță să aibă o bună intrare în școală. Am lucrat în programe de tip Școală după școală și A doua șansă, am văzut copii care sunt susținuți de familii și familii care înțeleg valoarea educației, dar care nu sunt ajutate. Și atunci aici a fost și rolul nostru, al Salvați Copiii și al altor organizații, dar totuși un sistem mai bine calibrat și mai bine orientat către copil trebuie creat. Știm că se consumă foarte mulți bani anual pe asistență socială, pe educație nu prea, suntem în țara cu o alocare extrem de mică pentru educație, puțin peste 3%, deci ar trebui să calibrăm mai bine banii.
Cred că la nivel politic trebuie să fie oameni care au gestionat bugete, pentru că oamenii care gestionează bugete știu foarte bine ce să facă din bani puțini să aibă impactul foarte mare. Cred că nu sunt oameni cu experiență la nivel macro care să gestioneze aceste fluxuri financiare.
Este important ca programele acestea de tip Școală după școală să nu graviteze numai în jurul mesei. Sigur, copilul trebuie să mănânce, pentru că știm că avem mulți copii care nu mănâncă cum trebuie, dar e clar că trebuie să avem cursuri de pregătire remedială gratuite pentru copii. Nu s-au făcut, s-a promis că după pandemie, după ce s-au închis școlile, să fie cursuri remediale. Au fost făcute subțire și de către cine trebuia, ca să ia niște bani în plus.
Școala după școală într-adevăr trebuie să fie un un serviciu public acordat copiilor, care să vină în completarea cunoașterii lor de la școală, pentru că se uită că mulți copii nu au părinții lângă ei. Sunt, din analiza noastră, peste jumătate de milion de copii care în ultimul an au avut un părinte sau pe amândoi plecați în în străinătate să muncească. Școala trebuie să fie un izvor din care copilul să ia tot ce are nevoie pentru viața lui.
De la 9 la 17, copilul ar trebui să fie la școală, în corespondență cu timpul de lucru al părintelui, să se extindă durata școlară.
Marcel Bartic: Având în vedere că în ultimii ani am avut șansa asta de a intra în contact cu tot felul de comunități educaționale, încep să fiu un pic mai optimist. N-aș spune că școala din România e foarte proastă sau foarte bună. Sunt insule educaționale pe harta asta a învățământului românesc în care cumva lucrurile încep să funcționeze mai bine. Sunt profesori, sunt comunități de părinți, sunt inițiative grozave care nici măcar nu trebuie să mai aștepte aprobarea vreunui ministru sau nu știu ce finanțare. Oamenii au știut să se gospodărească foarte bine acolo. Pe de altă parte, sigur că da, dacă vrem cumva ca lucrurile astea să se întâmple sistemic, trebuie niște politici mai clare, mai ferme.
E un reflex al întregii societăți românești, foarte puțină lume investește pe termen lung. E un lucru foarte complicat, inclusiv financiar.
De pildă, în alte țări cu mai multă experiență în educație, reformele se fac pe termen lung. Îți ia vreo opt, nouă, 10 ani să vezi dacă funcționează. La noi parcă e un carusel. Factorul politic n-are răbdare, nu are timpul necesar să facă lucrul ăsta. Dacă se poate, hai de azi pe mâine. Și eventual, să dea bine.
Sigur că industria meditațiilor a devenit un fenomen paralel cu sistemul nostru de învățământ. Dar ce mi se pare foarte interesant este că la meditații, fiscalizate sau nu, găsești cele mai sănătoase principii educaționale. În primul rând, copiii și părinții să duc la profesorii despre care știu că au rezultate, acolo nu-ți mai cere nimeni să ai biblioraft cu nu știu câte certificate, diplome. Nu, îi interesează esența. În schimb, la școală, dintr-o data, nu se mai poate.
Din punctul meu de vedere, statul român este cel mai cel mai slab angajator din câți am văzut vreodată pe lumea asta. Nicăieri în zona de activitate privată nu se găsește un angajator care ține la locul de muncă pe cineva care nu are rezultate, nici nu dă semne că vrea să schimbe ceva în activitatea lui. Sistemul de titularizare este toxic și ține în școli oamenii care n-au mai deschis o carte de niște ani buni.
Știți cum este evaluat un profesor? La sfârșitul anului școlar, fiecare profesor primește o fișă de evaluare. Are câteva pagini. Toți suntem perfecți. Vă dau cuvântul că dacă aș vedea o statistică cu câți profesori din România și-au dat “bine” în ultimii 10 ani, nu știu unu, doi poate ar fi. Toți suntem excelenți, toți suntem perfecți.
Una peste alta, noi suntem o țară de profesori perfecți. Așa e. Asta e toată evaluarea. Niciodată în vecii vecilor în privat nu o să se întâmple asta. Un angajat monitorizează, intră la ore, are discuții cu angajatul, poate are nevoie de ajutor, poate are nevoie de cursuri de formare, habar n-am. Îl ajut.
În gimnaziu, încet, încet, spre clasa a opta, copiii mai învață doar la română și matematică. Iar la liceu, la discipline la care vor susține bacalaureat. Ați întrebat vreodată un copil “copile, dar tu de ce crezi că trebuie să fii evaluat?” Foarte puțini copii din România înțeleg de ce e nevoie de evaluare.
Pentru că evaluarea este un proces firesc, natural, pe care noi ar trebui să-l predăm efectiv copiilor, să înțeleagă că e ok să te evaluezi, e ok să te auto-evaluezi. Asta facem cu toții. Există momente în viața noastră în care nu mai suntem foarte siguri și atunci ne evaluăm, ca să știm ce facem mai departe. Copiii n-au învățat lecția asta. Evaluarea e doar sperietoarea de care trebuie să treacă pentru a promova niște examene naționale.
Bullyingul în școli: sărăcia duce la discriminare. Frica ucide educația, la fel ca foamea
Gabriela Alexandrescu: De multe ori copiii ne spun că școala e ca un câmp de luptă. Se duc mulți copii cu frică la școală, pregătiți să facă față unor atitudini ostile ale colegilor și, în câteva cazuri, și ale profesorilor. Școala ar trebui să fie o zonă a învățării, o zonă fără violență, în care adulții au grijă de copii și în care copiii să se simtă în siguranță. Dar de multe ori, de cele mai multe ori, copiii nu se simt în siguranță. Și într-adevăr, noi am studiat foarte mult situațiile acestea de bullying. Știți că în 2016 atrăgeam prima dată atenția asupra situației grave din școli, în care copiii din ciclu primar și gimnazial, trei din 10 copii spuneau că erau excluși constant din grupul de colegi, că erau amenințați cu bătaia sau lovirea de alți colegi, unu din patru fusese umilit în fața colegilor.
Am repetat această analiză în 2022. Și ce credeți că am observat? Situațiile de bullying s-au înmulțit acum.
În 2022, patru din cinci elevi ne-au spus că au fost martori ai situațiilor de bullying și a crescut foarte mult procentul celor care au devenit victime, de la 29% din 2016 la 49% în 2022. Chestiunea aceasta pune o amprentă specială asupra capacității de învățare a copiilor, pentru că adulții nu trebuie să considere că aceste fenomene sunt foarte ușoare și nevinovate și că făceam și noi la fel. Acum lucrurile s-au amplificat și din cauza tehnologiei moderne. Adică bullyingul din școală poate fi continuat pe rețelele sociale cu cyberbullying, îl urmează pe copil la el acasă, în intimitatea casei lui și creează probleme foarte serioase de anxietate, de depresie.
Bullyingul e un fenomen care apare la nivelul grupurilor de copii și se referă la fenomene variate și repetate. Sunt ascunse de ochii adulților și copiii trebuie le să facă față singuri. Bullyingul poate lua forma poreclitului sau a excluderii. Apar zvonuri foarte dificil de identificat. Și așa cum spuneam, se continuă pe social media. Și chiar aș vrea să menționez că în datele statistice în cadrul programului de evaluare internațională a elevilor PISA mi s-a părut interesant că 35% dintre elevii de 15 ani au fost afectați de fenomenul de bullying cel puțin de câteva ori pe lună. Mai mulți din mediile defavorizate, aproape 40% și performanța lor în procesul de învățare a fost cu 40% mai scăzută.
Afectează capacitatea de atenție, de învățare a copiilor, pentru că, așa cum spuneam, ei sunt concentrați să se apere de atitudinile neplăcute ale celor din jur. Nu știu astăzi ce îi va aștepta la școală. Lucrurile acestea sunt ascunse de de ochii adulților. Țineți minte că prima noastră campanie antibullying se numea Desființați recreațiile, pentru că în recreații se întâmplau de obicei lucruri grele pentru copii și niciun adult, de multe ori, nu era acolo să-i apere.
Marcel Bartic: În definitiv, copiii sunt oglinda fidelă a adulților din viața lor. Că sunt profesori, că sunt părinți, că sunt vecini, nu contează. Copiii nu fac altceva decât să se poarte așa cum au învățat din jurul lor. Pe de altă parte, iarăși apare mentalul colectiv, foarte mulți, din nefericire, din societatea românească nici măcar nu văd o problemă în asta. “Lasă, domnule, că și eu când eram eu de vârsta lor am trecut prin greu și ia uite ce am ajuns”.
Ce nu face școala? Nu vă spun o noutate că pe foarte multe grupuri ale cadrelor didactice circula o memă mai demult, cu școala care te învață matematică, română, fizică, iar acasă înveți bunul-simț, ceea ce este cu totul greșit. Școala ar trebui să fie atentă la dezvoltarea emoțională a copiilor, chiar nu e un moft. Dacă nu ești sigur pe tine, nu ai un pic de încredere în tine, nimic altceva nu poți să construiești solid, poți să fii megaolimpic, la fizică, matematică și chimie, dacă tu pe dinăuntru ești gol, te simți singur în ultimul hal. N-ai reușit să faci nimic. Peste câțiva nu vei fi decât un adult care ia antidepresive. Exact asta se va întâmpla. Or, pentru asta, școala ar trebui să realizeze că e nevoie de atenție și pe zona asta de echilibru emoțional al copiilor.
În alte sisteme educaționale se investește foarte mult în a aduce psihologi foarte buni, specialiști în școală, sunt politici publice de prevenție a fenomenului de bullying și a violenței.
Sunt copii care au tot felul de necazuri, de afecțiuni, lucruri care îi împiedică să se adapteze mai ușor în colectivul de clasă și noi preferă să ignorăm sau să-i excludem, să-i exmatriculăm. Faptul că-i dăm afară din clasă nu înseamnă altceva decât că mutăm problema din școală în stradă. E singurul efect. Repet, trebuie investit mai mult și știți ce putem să facem pe termen scurt? Spuneți-i copilului că face lucruri bune.
Ce e de făcut?
Gabriela Alexandrescu: În primul rând trebuie trebuie mărit bugetul pentru educație. Dacă ne referim la educație, totuși, 3% din PIB este foarte puțin. Am scos aici procentele pe care le alocă țări care n-au problemele noastre: Suedia 7%, Belgia 6%, Finlanda 6%, Cipru 5%, Polonia 4%. Trebuie un procent alocat educației astfel încât să descurajeze contribuțiile părinților, astfel încât să aloce bani mai mulți pentru comunitățile mici, care au mai mulți copii, care trebuie să facă școală. Apoi cred că ar trebui asigurată calitatea profesorilor și cumva încurajată rămânerea lor sau atragerea lor către mediu vulnerabil, rural, urbanul mic. Acolo profesorii ar trebui stimulați, ar trebui oferite oportunități de dezvoltare profesională, ar trebui dezvoltate și programe de mentorat pentru elevii din mediul rural, pentru a preveni abandonul școlar.
Țin foarte mult la această idee de extindere a programului școlar. De fapt, școala să fie mult mai întinsă ca ore și să ofere mult mai multă cunoaștere, dar și o masă sănătoasă, pentru că este importantă pentru mulți copii.
Ar putea exista și un program de mentorat între profesori. Cred că profesorii cu rezultate foarte bune ar trebui să fie stimulați să aibă un grup de alți profesori pe care să-i consilieze, să-i îndrume, pentru că am observat foarte mulți profesori în mediul rural sau în medii mai puțin vizate care au foarte multă bunăvoință. Cred că și profesorii care lucrează în situații dificile, în zone dificile trebuie încurajați.
Marcel Bartic: Dintre toate soluțiile pe care le am la îndemână, e una despre care cred că ar trebui să se întâmple repede. Și pentru asta trebuie să ne uităm un pic la ce se întâmplă în universități. Ar trebui să le oferim studenților de la bun început oportunitatea unei cariere didactice, pe lângă pregătirea de specialitate, învățați să fiți profesori, învățați să comunicați cu copiii, să gestionați situații de criză, să vorbiți cu părinții.
Asta ar trebui să facem și să ne asigurăm că avem o generație de absolvenți bine pregătiți, cum se întâmplă în Finlanda, de pildă. În Finlanda îți trebuie o facultate pentru a ajunge profesor, după care ești prins în tot felul de programe de perfecționare și de formare până pensie. Cam așa ar trebui să facem, cu mai mult accent pe zona asta.
Profesorul mentor trebuie să-și aloce timp serios, nu-i dai sfaturi unui debutant în pauza de cafea.
Ajungem și la partea financiară, trebuie investit serios în educație.
Nimic din toate lucrurile astea, formarea profesorilor, politici antibullying, competențe digitale, nimic din toate lucrurile astea nu vom reuși să le facem fără o finanțare corespunzătoare. Și ca să încheiem cu ce am început, hai cu acei 6% pentru educație.