O familie este surprinsă de o avalanșă, nu moare nimeni, dar atunci când avalanșa se oprește, o vedem pe mamă aruncată peste cei doi copii, apărându-i, și pe tată cum s-a pus singur la adăpost, pentru a supraviețui. Era un tată bun, dar instinctul de supraviețuitor fusese mai puternic.
Trebuie doar să găsești o modalitate de a trăi cu asta, cu ceea ce a ieșit în acel moment, spune scriitoarea Hila Blum, în interviul acordat spotmedia.ro.
Scena este desprinsă din filmul suedez al lui Ruben Östlund și el ne arată o situație limită, cu care nu ne întâlnim în mod obișnuit, dar care, odată produsă, poate modifica fundamental viața unei familii și relațiile din acea familie.
Ca părinte, de multe ori, chiar dacă doar rostești ceva, doar spui ceva care ar putea trece neobservat, asta ar putea fi observat foarte profund de copilul tău, chiar dacă tu doar ai spus ceva și nu poți vedea ramificațiile și efectul pe termen lung al unor lucruri poate foarte, foarte mici sau trecătoare.
Și atunci îți dai seama că ele continuă să fie ca niște sateliți în viața copilului tău și poartă o greutate enormă pentru el, despre care nici nu știai. Și este atât de greu de gestionat să știi cum să navighezi în toate acestea, deoarece pentru a naviga, trebuie să fii constant conștient de asta, ceea ce este aproape imposibil.
Hila Blum
Hila Blum scrie povestea unei mame și a fiicei ei (Cum să-ți iubești fiica, Editura Anansi Fiction), care a plecat de acasă și nu mai vrea să țină legătura, altădată apropiată, cu o mamă care o iubise până dincolo de limite. Poate iubirea să copleșească, să devină patologică?
Ce înseamnă pentru o mamă să-și lase fiica să plece? Există vreo pregătire pentru plecarea de acasă a fiicei, a copilului?
Pentru a o pregăti, cred că ar trebui să faci asta promovându-i independența. Dar este o altă întrebare cum să renunți la ea.
Știți, în primele cluburi de carte care au fost despre carte, am observat că de multe ori se menționează acest termen, individualizare. Și am înțeles din context că este un termen în psihologie, nu știam că este o teorie în psihologie, am scris intuitiv despre asta. Nu știam că așa se numește, individualizare, separare, ca niște faze în relația dintre părinte și copil.
Și aceasta este exact partea care poate nu funcționează conform teoriilor idealiste psihologice, că ei, copiii, sunt capabili să se individualizeze și să se separe pentru a putea să iasă în lume, fără a avea nevoie să-și închidă trecutul.
Citez inexact din Tolstoi, fiecare familie este nefericită în felul ei. Numai fericirea este la fel. Dar ce înseamnă o familie funcțională? Ce este această familie funcțională, familie fericită? Există vreo familie fericită?
Nu sunt mai expert decât oricine altcineva în familie. Am familia mea, am făcut tot posibilul și încerc să mă asigur că avem o casă și o familie fericită.
Dar pentru mine a fost această oportunitate de a privi o familie foarte specifică și de a vedea economia de putere a mamei și a fiicei. Ca părinte, de multe ori, chiar dacă doar rostești ceva, doar spui ceva care ar putea trece neobservat, asta ar putea fi observat foarte profund de copilul tău, chiar dacă tu doar ai spus ceva și nu poți vedea ramificațiile și efectul pe termen lung al unor lucruri poate foarte, foarte mici sau trecătoare. Și atunci îți dai seama că ele continuă să fie ca niște sateliți în viața copilului tău și poartă o greutate enormă pentru el, despre care nici nu știai.
Și este atât de greu de gestionat să știi cum să navighezi în toate acestea, deoarece pentru a naviga, trebuie să fii constant conștient de asta, ceea ce este aproape imposibil. Deci, pentru mine, aceasta a fost doar o modalitate de a-mi deschide o fereastră către o familie foarte specifică, nu căutam să scriu despre o familie toxică sau să chestionez narcisismul parental sau abuziv. Deloc.
Am vrut să privesc tandru ceva cu care cei mai mulți dintre noi am fi de acord, să privesc creșterea copilului cu cele mai bune motive, cel puțin conform părintelui, care își percepe emoțiile ca fiind dragoste, grijă și responsabilitate, pentru a vedea cum lucrurile ar putea merge prost, chiar și având în vedere toate aceste premise bune ale relației.
În viață nu vrei să riști făcând lucruri greșite, încerci mereu să faci tot ce poți. Dar în literatură, poți experimenta.
Literatura poate da a doua șansă, pentru că am avut această impresie că face asta cartea, dă mamei o a doua șansă.
Am lăsat-o oarecum deschisă în acest sens, am lăsat-o în acest moment unde ar putea merge în orice direcție. Așa că poate că mama poate mai are o șansă sau poate că nu. Și dacă o primește, poate că va ști cum să o folosească sau poate nu.
Știu că există în iudaism un concept de iertare cu reparația greșelii, tikkun olam. Nu poți fi iertat fără a repara greșeala.
Dar cum poți repara altfel o greșeală? Adică, ceea ce s-a făcut s-a făcut. Poți să încerci să faci mai bine data viitoare.
Deci nu este vorba despre reparații în acest caz. Este vorba despre conștientizarea de a nu repeta același ciclu, poate.
Dar când știi, de exemplu, ca mamă, că este prea mult în dragostea pentru copilul tău? Există semne că devine patologic?
Ai intuiții, desigur, și speri că intuițiile tale ca mamă sunt suficient de bune.
Adică, cea mai mare parte se bazează pe intuițiile mele. Ce ar fi bine pentru copilul meu? Ce ne-ar recompensa ca familie? Dar de unde știi asta? Aș vrea să am un răspuns pentru asta.
Nu știi și asta a fost ceea ce m-a determinat să scriu cartea în primul rând. Fiica mea avea șapte sau opt ani. Declanșatorul a fost pentru mine că m-a impresionat cu adevărat cantitatea de decizii pe care trebuie să le iei ca părinte, că în fiecare moment aproape a parentingului tău iei decizii.
Unele sunt foarte, foarte mici: ce vom mânca? sau ar trebui să-i cumpăr asta? Dar unele sunt mult mai mari. Cât de mult ar trebui să o întreb despre relația ei? Cât de mult ar trebui să mă implic? Ar trebui să am o discuție cu profesorul ei? Iei multe decizii, dar există atât de multe variabile de care nu ești conștient și care ar putea apărea pe parcurs sau au apărut pe parcurs și ești într-un punct orb. Și nu putem spune cu adevărat efectul de acumulare pe termen lung a toate cele care s-au întâmplat.
M-am gândit ce va fi dacă va veni un moment în care să mă uit înapoi la mine și la fiica mea și să văd că ceva rău s-a întâmplat între noi și că nu voi putea să retrag de unde a început acest lucru rău.
Pentru mine întotdeauna face bine, când mi-e frică de ceva sau când sunt îngrijorată de ceva, să scriu. Parcă mă calmează. Mă ajută să procesez într-un mod mai puțin înfricoșător. De aceea am început să scriu. Asta am vrut să explorez și am început să scriu despre Yoela și Leah. Am simțit că am capacitatea să intru în povestea lor și să o spun.
Este ficțiune, desigur, iar scrisul m-a ajutat să nu mai fiu atât de îngrijorată.
Aveți această imagine în carte. Mi s-a părut cea mai dramatică, o familie cu doi copii este prinsă de o avalanșă. Din fericire, nu se întâmplă nimic rău. Dar când se oprește avalanșa, o vedem pe mama acoperindu-și copiii pentru a-i proteja, în timp ce tatăl se adăpostește singur. Deci, pentru el, instinctul de supraviețuire a fost mai puternic decât a-și proteja copiii.
Această imagine este dintr-un film scandinav, un film foarte bun.
Vă e teamă de situațiile extreme care ne testează?
Acest film al lui Ruben Östlund este o explorare magnifică a acestui lucru și a modului în care acel singur lucru care s-a întâmplat poate schimba atât de mult în relațiile dintr-o familie. Este groaznic.
Întotdeauna avem decizii morale pe care trebuie să le luăm de-a lungul vieții noastre. Unele dintre ele sunt legate de comunitate, de țară, altele de treburile personale ale familiei.
Aici, în acest film, este vorba despre o reacție foarte instinctivă, este vorba despre instinct aici. Și ce poți să-i spui acelui tată după aceea? Trebuie doar să găsești o modalitate de a trăi cu asta, cu ceea ce a ieșit din acel moment. Este puțin diferit de o decizie prelungită sau de o situație în care trebuie să ne stabilim poziția noastră, cum sunt situațiile politice, de pildă, pentru că atunci ai mai mult timp să te gândești și să procesezi. Dar această reacție din film este imediată. S-a întâmplat deja și asta e.
Și atunci trebuie să trăiești cu consecințele.
Și tatăl de acolo trebuie să trăiască cu consecințele, nu numai familia lui.
Și asta e și situația mamei din carte, nu a fost o decizie pe care a trebuit să o ia, dar a fost o fază foarte, foarte intensă, emoțională pentru ea.
A fost așa orbită de frica ei, de neliniștea ei de ceea ce se va întâmpla, încât sunt lucruri care au făcut-o să acționeze în acest moment.
Mama alege să nu-și confrunte fiica, să nu vorbească cu fiica ei.
Da, pentru că îi este foarte frică de această confruntare. De asemenea, când fiica vine la înmormântarea tatălui ei și înainte, când el este foarte bolnav, ea chiar vrea să profite de acea oportunitate, dar, în cele din urmă, nu se poate decide să o facă.
Cred că este foarte speriată de reacția fiicei. Aceasta este interpretarea mea.
Deci frica ne poate bloca.
Desigur, frica ne poate bloca de la atâtea lucruri.
Scrieți despre dragostea mamei pentru fiica ei, cu resturi, cu traume, dar apare și cealaltă mamă, mama mamei. Sunteți surprinsă când realizați că repetați gesturile mame? Pentru că eu uneori, sunt iritată, altădată încântată.
Formarea noastră ca părinți nu este niciodată de sine stătătoare. Nu poate fi, chiar dacă cauți să-ți imiți părinții sau cauți să infirmi calitatea lor de părinte și tu să faci lucrurile diferit. Oricum, mergi pe o cale care este acolo, chiar dacă trebuie să mergi împotriva ei, tot mergi pe ea, pentru a fi împotriva a ceva. Deci mergi mereu pe un fel de cale, este inevitabil.
Ne gândim uneori sau ne spunem că ne-am putea inventa de la zero propria noastră calitate de părinte, dar nu cred că putem. Suntem întotdeauna o reacție la felul de a fi părinți al părinților noștri. Și noi toți, cred, în anumite momente ne auzim repetând lucruri. Eu uneori mă opream și spuneam chiar: ce ar fi făcut mama în acest moment? Dacă ea s-a descurcat foarte bine, cum aș putea să folosesc asta pentru copilul meu? Și în altele aș spune că vreau să o fac altfel.
Dar este întotdeauna o reacție. Este inevitabil, este ceea ce suntem. Nu putem acționa în afara a ceea ce am primit de la părinții noștri.
Vorbim mult în aceste zile despre traume, despre traume moștenite. Credeți că este posibilă transmiterea traumei de la o generație la alta?
Cred că trauma este doar un aspect pentru ceea ce transmitem. Trecem trauma mai departe, dar nu suntem mereu conștienți. Eu îmi fac foarte multe griji și apoi îi transmit fiicei mele neliniștile. Și uneori mă gândeam: de ce fac asta? Pentru că sunt îngrijorată și nu vreau ca ea să facă ceva, dar prin faptul că nu vreau ca ea să facă ceva, îi transmit anxietatea și așa o fac să fie îngrijorată.
Dar ce poți face? Ești mereu prins în acest ciclu. Cred că totul ține de conștientizare, de cât de multă conștientizare poți avea, încercând să nu lași ego-ul tău să te controleze, ceea ce ni se întâmplă deseori ca părinți.
Uneori mă întreb dacă trebuie să-i spun fiicei mele totul despre mine sau nu. E bine să-i spui sau nu toată povestea mamei ei?
Înțeleg exact asta. Vorbeam despre asta cu un prieten drag, care mi-a spus: copiii îi cunosc întotdeauna pe părinți mult mai bine decât îi cunosc părinții pe copii. Și chiar sunt de acord cu asta, este atât de mult adevăr.
Chiar dacă copilul nu știe povestea ta în ceea ce privește locul în care te-ai născut, ce ai făcut, el știe mecanismul tău. El știe voința ta, emoțiile tale foarte bine.
În unele aspecte, noi ne creștem copiii din momentul în care vin pe lume, dar foarte curând încep să se întâmple multe lucruri pe care credem că le știm despre ei, dar nu sunt sigură că ne descurcăm cu adevărat, cred că de cele mai multe ori nu. Și chiar dacă ai o relație extrem de strânsă cu copiii tăi, cred că nu trebuie să știm totul despre ei. Nu trebuie să ne spună totul despre ei.
De ce nu o carte din punctul de vedere al fiicei? Pentru că aceasta este povestea spusă de mamă.
Am încercat abordări diferite în ceea ce privește cum să spun povestea. Și așa am început să experimentez cu diferite personaje și să încerc asta și asta. Și apoi am început să scriu, am continuat să scriu câteva lucruri care au început să descifreze personajele și să le înțeleagă mai bine. Și am simțit că aș putea continua cu asta, dar încerc și să semnalez cititorului că este versiunea mamei. Am încercat însă să semnalez cititorilor și care este viziunea fiicei.
Mama spune ceea ce crede că este adevărul absolut. Dar prin povestirea ei, suntem capabili să-i vedem și punctele slabe, vederea ei oarbă și să vedem și povestea fiicei.
Când spunem povestea vieții noastre, povestea noastră, tendința este de a ne acorda un rol bun în piesă.
Depinde. Cred că, în acest sens, acest roman susține și ideea că nimeni, niciun protagonist nu este complet de încredere ca narator al propriei sale vieți.
Trebuie să alegi mereu ce să spui și ce să nu spui, pentru că altfel nu poți să povestești o viață întreagă. Deci chiar și făcând această alegere a ce să spună, este deja subiectivism. Și deja nu este complet de încredere, o altă selecție ar fi și ea validă și așa mai departe.
Vorbim mult despre povești în aceste zile, politicienii pretind că spun o poveste, jurnaliștii trebuie să spună o poveste. Este prea mult, o inflație de povești?
Cred că este o modalitate de a comunica. Totul este poveste, într-o anumită măsură, cum altfel am putea comunica? Comunicarea noastră înseamnă să ne spunem povești.
Sunt sigură că este o întrebare destul de comună. Dar familia este o temă majoră în literatura israeliană, aproape în toată literatura israeliană. De unde această importanță a temei?
Aș crede că atenția acordată familiei aici este la fel de mare ca oriunde altundeva. Dar poate că societatea și politica din Israel participă, de asemenea, la o mare parte din literatura noastră.
De fapt, cred că atât de multe lucruri din viața de familie israeliană seamănă foarte mult cu viața de familie din alte țări și că tema este universală.
Este ultima mea întrebare. Este o întrebare sensibilă, dar ar putea fi această relație mamă-copil schimbată sau nu știu, metamorfoză de război, de frica de război?
În primul rând, nu este ca și cum am trăit o viață liniștită aici înainte de război. Deci, aceasta nu este o situație în alb-negru. Am crescut aici în anii 1990 și mi-am crescut copilul în anii 2000, în Ierusalim. Și am trăit mai multe războaie, eu am 54 de ani. Acest tip de anxietate este ceva mereu în curs de desfășurare, pentru părinții din Israel.
Cu atât mai mult, dacă eram o mamă de soldat în acest moment, acest lucru ar fi fost insuportabil. Este atât de greu să ai copilul la război. Situația asta ne face mai anxioși? Da, poate, dar nu e ca și cum această anxietate ar fi ceva nou, noi am trăit cu această anxietate timp de decenii.
Vedeți un final bun?
Întotdeauna am simțit că este prea serios să discut despre această problemă extrem de complexă, ca o notă secundară la un interviu. Și chiar vreau să mă retrag de la orice polemică, pentru că acest lucru este într-adevăr atât de complicat. Acesta este unul dintre cele mai multifațete conflicte imaginabile. Și orice încercare de a-l reda în câteva rânduri sau chiar câteva pagini este într-adevăr sortită eșecului.
Pot spune că dacă văd un sfârșit, acela e că dacă noi israelienii nu vom avea un orizont, cei din Gaza nu vor avea un orizont și invers. Asta cred eu. Cred că soarta israelienilor și soarta palestinienilor sunt și probabil vor fi pentru totdeauna complet dominată una de cealaltă. Este o coexistență a sorții. Una nu poate fi salvată fără cealaltă. Și asta e realitatea.
Trăim o situație devastatoare în care viețile a milioane de oameni, care caută pacea, de ambele părți ale conflictului sunt controlate de forțele fundamentaliste extremiste. Și eu personal am votat întotdeauna pentru o soluție pașnică a acestei regiuni. Și nu pot decât să continui să votez și să sper.
Se va termina? Văd un final? Cine ştie? E ca și cum, chiar dacă aș spune ceva despre asta, mâine s-ar putea răsturna totul. Așa că trebuie doar să rămânem cu adevărat plini de speranță.