Depresia este o problemă cât se poate de reală în ziua de astăzi, iar negarea, ignorarea și chiar stigmatizarea acestei afecțiuni pot face foarte mult rău, pentru că sufletul fiecăruia este ca un vas de lut, cu forma și culorile sale, iar depresia face bucăți acest vas, exact ca o căzătură de la înălțime.
Psihoterapeutul, asemenea unui olar, reușește prin cunoștințele sale și experiența lui să lipească acest vas și să-l facă la fel, dacă nu chiar mai valoros ca înainte.
Metafora se inspiră din tehnica Kintsugi, arta japoneză antică de reparare a obiectelor ceramice sparte prin lipirea lor cu un lac cu pulbere de aur, și a fost aleasă ca ancoră într-o amplă campanie de conștientizare lansată anul acesta de Janssen România alături de Coaliția Organizațiilor Persoanelor cu Afecțiuni Cronice (COPAC).
Pentru a afla mai multe despre tehnica Kintsugi și despre impactul acestei metafore am stat de vorbă cu Lidia Alina Nicolae (Mircea) artist vizual și maestru al olăritului, care a ascultat cele cinci povești de viață marcate de depresie din campanie și le-a transformat în opere de artă.
După ce vasele s-au spart în cioburi, tot ea a fost cea care a lipit fiecare vas cu răbdare și migală, folosind pulbere de aur, precum meșterii japonezi.
Spune-mi mai multe despre ceea ce te-a determinat să te implici în acest proiect.
Pe măsură ce aflam detaliile despre proiect, realizam că trăim niște vremuri cu un crescendo în zona depresiilor, timpuri speciale în care paralela făcută între spargerea și refacerea vaselor și viețile și istoria unor persoane poate avea un impact, poate face o diferență.
Mi-am dorit să mă implic, cu toate că, să fiu sinceră, recunosc că există un anumit tip de impact emoțional asupra artistului atunci când ceea ce creezi vine eminamente din trăirile puternic lăuntrice, și, mai ales, din trăiri cu o mare încărcătură și capacitate de impact transmisă de oamenii ce au trecut prin depresie.
Spune-mi mai multe despre tehnica japoneză pe care ai folosit-o.
Tehnica Kintsugi este o tehnică aparte care implică reasamblarea obiectelor de ceramică sparte, lipirea lor cu o rășină și praf de aur.
Independent oarecum de aspectele istorice care merg spre dinastiile imperiale japoneze, timpuri în care, fiind nemulțumiți de felul în care făurarii chinezi au înțeles să repare vasele sparte la cererea shogunului Ashikaga Yoshimasa, meșterii japonezi au decis că intervenția asupra vasului nu trebuie să ascundă ci, din contra, cicatricele lăsate de spărtură trebuie să fie nu doar vizibile, ci făcute de o manieră care să dea profunzime, să atragă atenția, să îmbogățească, să dea o nouă valoare și poate, un nou sens vasului ceramic reconstruit.
Dacă vorbim strict despre tehnică, cred că frumusețea ei stă în multitudinea de detalii, în secundele de echilibristică și de transpunere pentru a reașeza fragmentele cu margini ascuțite fără să te rănești, în liniștea interioară, chirurgicală, necesară pentru a potrivi și menține echilibrul formei și linia unui vechi și totuși a unui nou obiect.
Să nu uităm, rezultatul final al unei opere kintsugi este noul și vechiul în același timp.
Artistul trebuie să aplatizeze nevoia de creație și să respecte o ordine prestabilită de creatorul inițial, ceramica spartă, deci elementul de aleatoriu îți dictează, și atunci, aș spune că rigurozitatea și meticulozitatea sunt cuvintele de ordine pentru a încerca să lucrezi, departe de mine să spun să stăpânești o tehnică atât de sensibilă.
Până la urmă trebuie să te așezi pe linia energiilor strânse în istoria vasului, să le înțelegi și să le ajuți să renască într-o nouă formă, mai luminoasă și mai prețioasă.
Ce reacție au avut oamenii când au văzut vasul lor lipit cu aur?
M-am bucurat să aflu că fiecare se regăsește în vasul ceramic creat de mine în urma discuției noastre despre asocierile și momentele cele mai intense ale depresiei, fie că era un platou sau o vaza, detaliile de textură sau de pictură au personalizat fiecare obiect.
Spargerea vasului și sunetul surprins în filmare a fost un moment emoționant pentru ei, iar imaginea finală a vasului lipit cu aur am simțit că au asimilat-o că pe o reușită proprie în lupta cu depresia.
Cu toții au fost încântați să poată fi parte din acest proiect în credința că povestea fiecăruia va veni în sprijinul celor care au nevoie de ajutor.
Cei cu care am discutat au fost foarte deschiși ideii de a introduce un eveniment ca spargerea “vasului lor” în terapia pe care o fac cu speciaiștii, simțind acest moment că fiind generator al declicului începerii tratamentului de vindecare și eliberării sufletești de care au nevoie. Simt acolo startul renașterii personale.
Care a fost cea mai mare provocare pentru tine ca artist în acest proiect?
Provocarea a fost proiectul cu totul. De ce spun asta? Pentru că, tind să cred că valoarea lui emoțională diferă mult de orice alt proiect.
Pentru că dincolo de artă, sunt suflete și chipuri, sunt trăiri transpuse în câteva forme de lut și culoare.
Lupul sau matryoshka, fiecare dintre obiecte de fapt are în spate povestea spusă la prima mâna de către cinci persoane care au suferit sau suferă de depresie.
Și atunci, a existat permanent o dorința duală, de a crea particularul și generalul.
Dorința a fost ca fiecare obiect să întrupeze trăirile acelei persoane, însă, cumva, cred că obiectul are darul de a generaliza, de a spune povestea acelei tipologii umane, acelui fel de depresie, acelor căderi și reveniri.
Ce impact ar avea includerea aceste tehnici in ședințele de terapie?
Există deja multe scrieri care fac acest cuplu: depresie- kintsugi, faimos și dezbătut de ceva vreme în diferite arii ale literaturii, de la filosofie, la psihologie și poezie.
Dintr-o perspectiva psihologică, tind să cred că utilizarea tehnicilor olăritului, respectiv a tehnicii kintusgi, ar putea avea rezultate sau măcar, ar trebui încercate în cabinetele medicilor psihologi.
Cumva aspectele ce țin de cicatrizare, de refacere, de traumă și nesiguranțe, de natura umană în sine, au toate o legătură cu creația obiectelor din lut.
Se știe în acest moment că olăritul este folosit și ca o modalitate de relaxare.
Materialul, maleabilitatea de la început, precum și caracterul din ce în ce mai dur odată cu parcurgerea etapelor de maturizare, pot fi asemănate cu dimensiunea umană, tandrețea și caracterul pur al copilului în anii fragezi și, uneori, duritatea adultului, inflexibilitatea acestuia care duce la crăpături sufletești.
Lidia Alina Nicolae, visual artist
Toate sunt liniile paralele dintre olărit, în multiple forme și viață. Se zice că e greu cu lutu', dar mai greu e cu mutu'! Eu zic că sunt tare similari.
Lutul are singurătatea lui, dorința lui de a te domina, particularitățile lui, impurități, bule de aer, toate acestea îl testează pe olar, îl fac să se aplece la esența pământului.
Creația olarului seamănă cu munca psihologului, de descoperire în fiecare fibră umană a unei alte firi, a unor alte traume, și mai ales, cu alegerea unor soluții pe care însuși Marele Olar să le întruchipeze în persoana afectată de depresie, să vină dinăuntru.
Citește și:
