Este mărturia unei doctorițe tinere, un medic de o altă specialitate decât terapie intensivă, care acum lucrează într-un spital de provincie dedicat doar pacienților cu Covid și care a acceptat să ne povestească, sub protecția anonimatului, despre greutățile de zi cu zi, despre greșelile pe care le fac oamenii și instituțiile deopotrivă (greșeli din care ar fi bine să învățăm cu toții), dar și despre eroii anonimi ai acestui război cu pandemia.
”Costumul în sine și măștile acelea cu care efectiv simți că te sufoci… Noi avem o parte a spitalului pe care bate soarele si e foarte cald, iar în cealaltă e foarte rece. Unde e cald, le spun pacienților: ’Dacă mi-e rău, vă duceți și bateți la ușă, nu puneți mâna pe mine!’ Dar eu cred că adevărații eroi NU sunt medicii, adevărații eroi sunt asistentele și infirmierele”, povestește tânăra doctoriță, ale cărei mărturii cu adevărat impresionante vă invităm să le citiți cu atenție în continuare:
”Când mi-am luat ultima pereche de mănuși m-am atins pe păr”
Eu vă spun din punctul meu de vedere, din punctul de vedere al unui spital mic, cum e cel la care lucrez eu, mai de la țară (așa îmi place mie).
Tot spitalul s-a transformat în suport Covid – nu contează ce specialitate ai, trebuie să îngrijești bolnavii de Covid. De exemplu, eu acum îngrijesc și bărbați, cu diferite afecțiuni. Majoritatea bolnavilor au nenumărate afecțiuni (cardiace, diabet). Mulți sunt în vârstă.
La noi nu e ca la București, adică să te ajute cineva să te echipezi ca să nu te contaminezi. Noi ne îmbrăcăm singuri și ne dezbrăcăm singuri. Acum durează 5 minute, ne-am obișnuit, nu mai e stresul de la început.
Vă spun sincer, când mi-am luat ultima pereche de mănuși, m-am atins pe păr. Dacă vrei să te duci să te speli, te duci să te speli, dar de cele mai multe ori (mai ales în perioada asta, când e foarte frig) eu nu mă mai spăl pe cap, pentru că, dacă nu mor de Covid, voi muri de pneumonie. Noi până recent nu am avut căldură și era crunt. Te spălai cu apă rece, bolnavii stăteau în frig. Era îngrozitor. Îngrozitor. Pentru că asta e instituția.
Și nu se repară vara ceea ce iarna ar trebui să meargă. Mie mi-a luat foarte mult să înțeleg și să mă obișnuiesc cu gândul că doar în București există o dotare mai ok, în schimb la țară e jale.
”Ei pierd ceea ce nu mai au mâine, adică timp”
Ce nu înțelege omul de rând:
1: Nu s-a vaccinat (dar aici e alegerea fiecăruia)
2: Stau foarte mult acasă înainte să vină la medic. Cele 5 zile în care tu stai acasă, din păcate, e o pierdere pentru tine! Ei pierd ceea ce nu mai au mâine, adică timp.
Și știți ce mai este surprinzător? La București, mie mi se pare cel mai ok spitalul Matei Balș. Acolo te poți duce dacă ai un test pozitiv și nu te obligă nimeni să rămâi! Asta nu înțelege pacientul. Te duci și ceri evaluare.
Evaluarea constă în: radiografie pulmonară, analize set complet (care îți va spune dacă ai sau nu nevoie de anticoagulant acasă) și, în funcție de simptomatologia ta, ți se spune dacă ți se face CT pulmonar.
Dar nu te obligă nimeni să stai internat! Mulți pacienți ar putea evita tragedii dacă s-ar duce și ar face o evaluare.
Inclusiv la noi, la mine la spital, la țară, se face o evaluare.
Cei mai simpatici pacienți care vin la noi la camera de gardă sunt soț-soție și de obicei în vârstă.
Iar eu le spun: ”Bunica, trebuie să rămâneți! Înțelegeți? Nu aveți cum să plecați”
”Lasă, maică, eu mă duc și mor acasă”, mi se spune deseori.
”Dar NU O SĂ MURIȚI, nu sunteți atât de rău, însă totuși aveți nevoie de anticoagulant care trebuie administrat aici, aveți o saturație de 90.
Vă rog frumos, rămâneți!”
Și stau și încerc să îi conving. Eu în fiecare dintre ei văd un bunic de-al meu, pe bunica mea, iar în cei mai tineri îi văd pe părinții mei.
Sunt și oameni care au un tupeu fantastic, care ne jignesc, dar pe aceia îi ignor.
”De la hipoxie se schimbă omul la 360 de grade”
Dacă se moare? Da. Se moare foarte mult.
Se intră și se închide ușa în spate? Da. Pentru că majoritatea pacienților se decompensează foarte mult pe partea psihiatrică, dacă pot să spun așa. Fac ușoare forme de demență, majoritatea au depresie, fac Alzheimer. I-am prins pe unii care ieșeau și intrau în zona verde, drept urmare trebuie să îi închizi. Dar nu împotriva voinței lor, ei știu că vor fi închiși cu cheia.
Să știți că de la hipoxie se schimbă omul la 360 de grade. Îmi spuneau despre cineva că e un om bun, blând, și apoi văd că a devenit agresiv, agitat. Unul mai avea un pic și îi rupea mâna unei asistente...S-a și stins în noaptea aia, dar de la hipoxie făcuse asta.
”Noi sunăm la CNCCI, dar nu ne-a sunat nimeni niciodată înapoi”
Valul 4 a început la mijlocul lui septembrie. Foarte, foarte rău a fost în octombrie și noiembrie. Cam toți pacienții erau nevaccinați. De fapt, nu cred că am avut un pacient grav care să fi murit vaccinat.
Dar contează și când vii la spital. Cunosc o persoană vaccinată cu cele două doze care s-a pozitivat, dar a stat 5 zile acasă, după care a mai durat încă 4 zile până a fost transferată dintr-un spital mic din Dâmbovița către București, a mai rezistat 4 zile în București și a murit.
33 de ani și fără nicio patologie.
Dar asta pentru că s-a pierdut mult timp stând acasă și cu transferul între spitale. Noi sunăm la CNCCI (centrul acela național la care anunți un caz foarte grav și teoretic centrul ar trebui să îţi găsească un loc în ATI în București. NU NE-A SUNAT NICIODATĂ NIMENI să spună ’Venim și vă luăm pacientul’. Pacienta despre care vă spuneam mai sus a fost mutată cu multe relații...
Pe noi ne sună spitalele județene și ne prezintă cazurile, iar eu când fac gărzi le spun foarte sincer: Dacă sunt pacienți care au nevoie de mai mult de 5 l de oxigen, eu nu am unde să îi pun. Nu am unde să îi pun! Îi primesc cu mare drag pe cei care sunt pozitivi și au o saturație de 95%, îi pun pe 5 l de oxigen fără nicio problemă.
Dar sunt colegi care mint. Trimit pacienți cu saturație chipurile bună și ei au, de fapt, saturație 70. Cu drumul ăla, de la un spital la altul, și venirea într-un spital și mai prost dotat, li se risipesc șansele de a supraviețui.
”Uneori am impresia că se rupe în două spitalul”
Spitalul este foarte vechi. Cel mai bun oxigen este cel din perete, care ar trebui să vină de la stația centrală a spitalului. Saloanele nu sunt dotate în niciun fel, sunt ca pe vremuri (uneori am impresia că se rupe în două spitalul).
Cele pe care le avem noi în perete le folosim la pacienți. Ceea ce eu apreciez este că managerul de la noi chiar s-a zbătut, a făcut rost de multe concentratoare de oxigen suplimentare pe secție.
Ok, oxigenul industrial nu e recomandat. Dar când nu ai alte soluții ce faci, te uiți? N-ai ce face, te folosești de tot ce ai.
Despre medicamente, nu pot să spun că sunt suficiente, dar față de alții noi întotdeauna am avut Remdesivir, Tocilizumab etc. Poate că era o zi sau două în care nu aveam, dar apoi se reînnoia stocul.
Eu am apreciat asta foarte mult: Pentru orice pacient, oricât de grav era, se băgau toate medicamentele astea, deși noi știam că va muri. Dar se încerca.
”Am crezut că va muri, îl vedeam cum se duce. L-am sunat de curând și încă era în viață”
Noi nu am avut pacienți copii, dar am avut în sezonul trecut cazuri de tineri, de soț-soție ... Au evoluat bine, dar erau dintre cei mai gravi. Și noi îi țineam la sala de nașteri, unde aveam oxigenul în perete. Au stat cam vreo 14 zile, dar au primit medicația corectă și s-au făcut bine.
Un caz care pe mine m-a impresionat a fost cel al unui fiu (42 de ani) și al mamei lui, nevaccinați amândoi. ”Bunica” îi spuneam doamnei. Dânsa a făcut o formă un pic mai ușoară, băiatul în schimb a făcut o formă foarte severă. Afectarea lui pulmonară era de 90%. Eu am crezut că va muri. În fiecare zi în care intram la el vedeam cum se duce.
Noi am sunat peste tot, ca să fie mutat. El trebuia intubat, stătea pe 15 l de oxigen cu 78% saturație. Dar asta e situația în România și peste tot în lume există astfel de situații, nu există atâția ATI-ști încât să îi intubeze și să îi mai și trezească.
Și să știți că a plecat pe picioare. A stat în spital vreo 20 de zile și a plecat cu un concentrator de 5 l acasă. L-am sunat de curând și încă era în viață. Spunea că obosește, dar îi mulțumește lui Dumnezeu că lucrează.
Iar mama lui era mult mai bine, era ca o floricică.
”De asta ne infectăm și acum în halul ăsta, pentru că lumea nu se mai ferește”
În vară, nu mai purtau niciun fel de mască, vorbeau prin gard cu vecinul fără mască, mâncau cu vecinii... Așa s-au contaminat.
Iar eu intram în benzinării, mă uitam și îi întrebam: ”Dar la voi nu mai există Covid? Spitalul meu e un pic mai încolo, nu vă înțeleg”.
Eram foarte revoltată și chiar am zis că voi suna la DSP, pentru că nu mi se pare normal ca pe timpul verii nimeni să nu mai poarte mască. Le ziceam ”Voi credeți că am scăpat? Ar fi bine, dar...” Toți clienții care intrau nu purtau mască, dar nu le zicea nimeni nimic.
De asta ne infectăm și acum în halul ăsta, pentru că în magazine nu se respectă distanța de doi metri și cei care ar trebui să asigure lucrul ăsta prin magazine nu mai fac absolut nimic, iar lumea deja nu se mai ferește.
Mie mi-a spus o doamnă ”Sunteți cam prețioasă”. Da, sunt cam prețioasă când stau 48 de ore, 24 cu 36, ca să îngrijesc bolnavi ca tine și după aia abia aștept să mă întorc la copilul meu, acasă.
”Mai faci un masaj cardiac, îl scoți din stop, mai faci o medicație, mai iei constantele...”
De deconectat mă deconectez foarte greu, motiv pentru care în fiecare săptămână vorbesc cu un psiholog. Dar mi-a fost foarte greu la început. Este îngrozitor.
Și costumul în sine și măștile acelea cu care efectiv simți că te sufoci. Noi avem o parte a spitalului pe care bate soarele si e foarte cald, iar în cealaltă e foarte rece. Unde e cald, le spun pacienților: Dacă mi-e rău, vă duceți și bateți la ușă, nu puneți mâna pe mine.
Dar eu cred că adevărații eroi NU sunt medicii, adevărații eroi sunt asistentele și infirmierele, pentru că noi intrăm și stăm, să spunem, 3 ore la vizită, sau dacă intră cineva în stop, mai faci un masaj cardiac, îl scoți din stop, mai faci o medicație să ajuți asistentele, mai iei constantele... Dar doamnele asistente și infirmiere stau de dimineața, de la 7 când preiau tura, și până la 5.
Noi trebuie să ieșim afară după ce vedem toți pacienții. Trebuie să vedem starea lor, să semnalăm problemele. Eu trebuie să mă uit foarte bine la ei, să pun mâna pe ei, să îi ajut să se ridice, stau cam 3-4 ore. Dar știți cum ieșim de acolo? Eu sunt slabă și sunt genul care nu transpiră foarte mult, în schimb dumnealor ies ude din cap până în picioare. Sunt deshidratate și abia se mai țin pe picioare.
Și apoi o luam de la capăt: scrie medicație, scrie foi, răspunde la telefon.
În București există un anumit interval în care suni, dar eu răspund la orice oră, și la 12 noaptea. Pentru că întotdeauna mă întreb dacă ar fi al meu părinte acolo ce aș simți.
Cel mai cumplit este să suni la 12 noaptea, la 2 -3 dimineața, să suni și să spui ”A murit”.
Am avut astfel de cazuri. Și vă mărturisesc că ăsta e unul dintre motivele pentru care am ales această specialitate: Pe mine ideea de a privi un om care moare și ideea de a resuscita mă sperie îngrozitor. Mă întărește Dumnezeu și le fac atunci când e nevoie, dar să sun și să spun că a murit? Uneori încep și plâng. Și uneori mă întreb: oare se gândește că am făcut ceva greșit, în conduita medicală, dacă mă aude că plâng?
Dar de cele mai multe ori mor cei despre care familiile au deja informații că sunt grav.
”E vorba despre un om care se gândește la ei”
Un preot în spital ar fi bine, dar nu am văzut. Chiar mă întristează să văd toți oamenii aceștia care mor fără lumânări. Eu sunt credincioasă de felul meu și îmi pare rău de toți oamenii ăștia care mor fără un ajutor.
Dar când sunt 30 de pacienți cine mai poate să stea și după preot, să îl echipeze? Deși ar fi mai civilizat așa. Pe de altă parte, mai e și faptul că omul se sperie dacă vede că îi chemi preotul, se întreabă ”Asta înseamnă că eu o să mor?”.
O să adresez acest subiect managerului, pentru că mi se pare mai uman ca pacientul să aibă parte de o ultimă spovedanie.
Lumânări nu putem să aprindem, sunt atâtea concentratoare de oxigen, e riscant. Dar poate veni părintele să îi spovedească, să le dea sfânta împărtășanie, chiar și fără lumânare. E vorba despre un om care se gândește la ei. Eu mă mai duc pe la biserică și îi mai numesc.
”I-aș echipa eu frumos și i-aș băga în zona roșie, ca să vadă ce înseamnă asta”
Eu pe cei care nu poartă masca și nu respectă măsurile de prevenție i-aș echipa eu frumos și i-aș băga în zona roșie, ca să vadă ce înseamnă asta.
Și vă spun că adevărații eroi sunt asistentele și infirmierele, care stau cu orele și fac medicație și fac tot ceea ce indicăm noi. Noi facem și partea de hârtii, și analizele care sunt atât de complexe – trebuie să stai să înțelegi fiecare proces, ce s-a modificat, pentru că dl Arafat a spus că noi toți putem face terapie intensivă, ceea ce este o prostie. Noi nu putem face terapie intensivă.
Dar față de anul trecut manageriem mult mai bine situațiile acum. În primul rând, pentru că acum cunoaștem patologia mult mai bine, știm la ce să ne așteptăm.
Cunosc un caz, al unui pacient internat la terapie intensivă într-un spital din București (care mie mi se pare spitalul fantomă). I s-a făcut un set de analize, iar următorul set de analize i s-a făcut peste zece zile, în condițiile în care, în mod normal la Covid, analizele se repetă la 2-3 zile, pentru că este foarte important să îți dai seama dacă pe lângă furtuna citokinică se mai asociază o suprainfecție, ca să știi dacă mai adaugi un antibiotic, ca să nu se degradeze omul.
Noi facem, ne chinuim, recoltăm. Credeți-mă că li se coagulează imediat sângele în eprubetă, și cu toate astea facem, ne chinuim. Și repet, suntem la țară.
Eu le iubesc pe femeile cu care lucrez și care își dau tot interesul.
ACASĂ
Când mă întorc acasă, bag totul în mașina de spălat o dată la 60 de grade și apoi dau mașina la 90 de grade.
Las tot ce ține de spital la spital. Iar acasă vin cu hainele cu care am intrat în spital. Dar tot le spăl.
Și fac o cruce mare când plec, o cruce mare când vin și Doamne-ajută!
Nici nu m-am îmbolnăvit, am făcut și vaccinul, nici n-am îmbolnăvit pe nimeni.
